Aseară am fost invitată de Dove, sponsor al Operei Naționale, la spectacolul de balet Giselle. Evident, fiind vorba despre balet, am fost împreună cu Maia care mai văzuse o dată aceeași montare, doar că în rolul principal, am avut bucuria să o vedem pe Alina Cojocaru. Deși, copilul ar fi putut să se plictisească dramatic, a stat aproape nemișcată ambele acte 🙂

Dimineața, când am plecat de acasă, am pus-o să-și aleagă o rochiță și pantofiori explicându-i că la Operă trebuie să te îmbraci într-un anumit fel, nu te poți duce îmbrăcată în blugi și șlapi. I-am explicat că este o manifestare a respectului pentru artiștii de pe scenă și actul lor artistic. Copilul meu sensibil a înțeles și mi-a spus că așa este, ea știe pentru că a fost pe scena Operei și chiar este greu să dansezi în fața unei săli pline.

Seara, în sala elegantă și impresionantă a Operei, am văzut tot ce vezi la Mall sau pe orice stradă din București. Pantaloni treisferturi, papuci, tricouri atârnate, dar asta nu este nimic. În timpul spectacolului, oamenii au mâncat diverse chestii scoase din pungi foșnăitoare, au băut apă, cola, fanta etc. S-au descălțat și am fost nevoite să stăm cu mâinile la nas. Au râs, au vorbit, s-au fâțâit. A fost un moment în care am zis gata, trebuie să ies, nu mai înțeleg nimic din spectacol.

Apoi, mi-am concentrat toată atenția la muzică, la plutirea primei-balerine, la poveste. Tot ce era în jurul meu a dispărut. Mintea mi-a adormit, s-a relaxat, iar sufletul meu a ales să vadă și să simtă frumusețea poveștii. Trăirile intense pornite dinspre scenă s-au  întâlnit undeva la jumătatea drumului cu emoțiile mele și au format o fâșie invizibilă de energie pozitivă. La sfârșitul spectacolului, am plecat cu sufletul plin și cu mintea adormită, Maia avea fețișoara luminată de încântare, iar lumea parcă era mai frumoasă.

Scena care a impresionat-o cel mai mult pe Maia

Pe drumul spre casă, am pornit muzica, Red Hot Chilli Peppers, am deschis geamurile să intre parfumul teilor înfloriți și am privit șoseaua cu alți ochi. Cerul era încă albastru, iar linia orizontului era acoperită de nori violet care păreau niște munți înalți și semeți ce apără orașul. Șoseaua era întunecată, luminile care-o străjuiesc aruncau în jur sclipiri portocalii, iar stopurile mașinilor desenau linii și forme neimaginate. Am intrat în această bulă de frumusețe amândouă și am savurat cu nesaț emoția provocată de moment. A durat cât am coborât podul de la Otopeni, dar a contat mai mult decât o zi întreagă.

Când am coborât de pe pod, Maia s-a apropiat de umărul meu, mi-a dat un pupu, cum spune ea, și mi-a spus: mami, sunt fericită, a fost o zi minunată. Te iubesc!

Mulțumesc din suflet Dove prin Claudia, Cristina și Cristina, pentru invitația la spectacol și pentru că fără să fi avut asta în minte, a contribuit la momentul nostru de fericire pură.

 foto