Mâine, 16 noiembrie, psihologul Alfie Kohn susține două conferințe, despre școala pe care o merită copiii noștri și despre ce înseamnă iubirea necondiționată. Și sper să-mi reconfirme cumva că este ok să o las pe Maia să chiulească de la școală o zi, să nu facă temele alea interminabile sau să-i spun că poate să aibă doar insuficient pe linie că eu tot o s-o iubesc.

Alfie-Kohn-Totul-despre-mame1

Dacă până pe la 6 ani, mi-a fost relativ ușor să gestionez relația cu grădinița, educatoarele etc., de când Maia e la școală, cad în oala cu fulgere și trăznete în care se scaldă toți părinții din țărișoara noastră. Nu-mi place în oală și nu vreau deloc să cad, dar sunt ca ăla căruia îi este frică de apă și se agață cu mâinile disperat de marginea bazinului, dar din apă, se ridică mâinile prietenilor binevoitori care trag de el, că na, doar așa învață să înoate. Sunt atârnată de margine și mă zbat între tiparele cu care vin din copilăria mea plină de teme și condiționări, și ceea ce-mi spune inima și experiența. Din când în când, mai trag un picior în cap celor din oală, dar de multe ori ei sunt mai puternici și mă trag în jos. Stau ce stau acolo, o vreme parcă-mi pare corect ce fac ei, apoi simt un cuțit în inimă la fel ca în clasa a Ia când nu am cântat la ora de muzică, de rușine, nu de altceva, și am primit nota 4. Aveam și voce, știam și notele, știam tot ce trebuia să știu, dar mi-a fost rușine și am luat nota 4. Am jelit zile întregi, am zis că nu sunt bună de nimic, că viața mea s-a sfârșit, am primit reproșuri că sunt prea timidă și că ăștia nu reușesc în viață, că tre’ să dau din coate. Am stat mică, într-un colț al camerei și am plâns cu sughițuri. Am jelit și m-am simțit ultimul om și când a trebuit să învăț pe dinafară toată poezia Mama de George Coșbuc, în clasa a IIa, iar când am fost scoasă în fața clasei s-o spun, am înghețat pur și simplu și n-am scos un cuvânt juma de oră, deși o știam ca pe apă și o știu și acum. Sau când luam rigle la palmă din diverse motive care mai de care mai stupide.

Maia suferă că nu a luat coroniță în clasa a IIa. Iar motivul pentru care n-a luat a fost unul hilar, cică așa este motivată mai tare. Ei bine, eu cred nu că a motivat-o, ci că a frustrat-o, iar acest lucru nu i-a adus niciun beneficiu. Deși, tac-su și cu mine i-am cumpărat o coroniță din flori de câmp și i-am dat-o spunându-i că pentru noi a fost, este și va fi cea mai iubită și minunată și extraordinară ființă de pe planetă, ea și-a pus în cap să ia coroniță în clasa a IIIa. Și se chinuie să facă teme deși nu înțelege de ce trebuie să facă aceleași exerciții ca în clasă pentru că știe deja să le facă sau de ce trebuie să copieze din carte toată lecția sau de ce trebuie să învețe o poezie care nu-i place. Iar noi ne zbatem între a-i spune că e ok să nu le facă și a-i spune că asta e, la școală respectăm regulile de la școală.

Nu înțelege de ce doamna de engleză n-o pune să răspundă, deși stă cu mâna ridicată minute în șir, doar pentru că ea știe, deci ce rost are. Nu înțelege de ce trebuie să scrie to be de 25 de ori când ea l-a învățat încă din clasă. De ce i se spune să nu mai pună întrebări și să tacă, deși pe ea o interesează să afle mai mult. De ce nu este scoasă la tablă, mai ales că își dorește maxim chestia asta. Toate astea și altele evident, mi-au fost comunicate de către învățătoare pe un ton plin de reproș, ceva de genul … doamnă, dar ea vrea tot timpul la tablă, dar ea vrea mereu să răspundă, ea răspunde dinainte de a termina eu întrebarea … Așa și? Ce să-i fac? Este un copil inteligent care vrea mai mult, ce să facem? Păi, s-o pedepsim, zic. S-o punem la colț că na, copilul a vorbit prea mult, a pus prea multe întrebări, vrea la tablă mereu și pe bune, deranjează ora. Spuneți-mi dvs. doamnă, ce să fac eu cu 20 de copii dacă ea este așa cum este? Păi cum este doamnă?, zic eu. Doamnă, are o problemă, este hiperactivă, e clar. Și hop, iată și eticheta. E agitată. Hop, altă etichetă. Am pus-o la colț, ce era să fac? Spuneți-mi dvs.? Ce-a făcut fii-mea la colț? Și-a imaginat o întreagă poveste care s-a derulat fix în colțul ăla și mi-a zis, mami, știi, mie mi-a plăcut la colț, că am inventat o poveste și doamna m-a lăsat în pace :(

Așadar, abia aștept ziua de mâine să-l ascult pe Alfie Kohn. Mi-ar fi plăcut să-mi pot permite să invit și învățătoarele Maiei, căci a avut deja 6, și să le rog să-și ia notițe. Mi-ar fi plăcut măcar să-mi pot permite să le cumpăr la toate cartea lui Alfie Kohn, Parenting necondiționat, deși am mai încercat să dăruiesc unei învățătoare o carte scrisă de Thomas Gordon și Noel Burch, Profesorul eficient, iar ea mi-a răspuns cam așa … doamnă, știți câtă psihologie am făcut noi la școală? :(

Mi-ar plăcea ca doamnele învățătoare să încerce să-și depășească condiția, să citească, să se informeze, să aplice metode noi, nu să se rezume doar la a dicta chestii din carte, la pedepse și recompense, și la chestionarea părinților despre ce să facă cu 20 de copii. Mi-ar plăcea ca oamenii, în general, nu doar învățătoarele, să fie mai implicați în viața copiilor, să-i asculte mai mult, să le înțeleagă nevoile, să-i iubească fără să pună condiții. Mi-ar plăcea să dispară pedepsele și recompensele, of, dar câte nu mi-ar plăcea.

Până atunci, mâine voi lua o gură de aer și sunt atât de fericită încât am uitat că Maia are pe week-end 36 de exerciții la mate și câteva pagini la română. Și mă bucur că merge cu tac-su să planteze pomișori la Armășești, Jud. Ialomița,  într-o acțiune organizată de BGS și din care sunt sigură că va avea mai multe de învățat decât din cele 8 pagini de teme. Pe care, cel mai probabil, nu le va face :)

Ne vedem mâine la Hotel Intercontinental!