Fiică-mea are cuvintele la ea. Nu știu dacă toți copiii din zilele noastre gândesc și vorbesc precum Maia, dar ce știu absolut sigur este că mă uimește și mă lasă cu gura căscată în fiecare zi.

Mai nou, iubește la nebunie Parcul Kiseleff. Și pentru că s-a prins cum să mă ia ca să obțină exact ce-și dorește, ieri, când am luat-o de la școală, mi-a prins mână cu mânuța ei mică și caldă, i-a dat un pupic apăsat, chestie care mă înmoaie și mă leșină de fiecare dată, și mi-a spus cu un zâmbet larg și cu ochii strălucind. Mami, mi-ai face o mare bucurie dacă am merge în Parcul Kiselet:) La naiba, mii de trăznete, ce să-i răspund copilului? Că mă doare capu’ de-mi crapă, am o stare febrilă și mă trec frisoanele din 5 în 5 minute, nu sunt îmbrăcată adecvat? Cred că vă imaginați ce i-am răspuns, ca de fiecare dată dealtfel, nu?

Ei bine, în excursia noastră de ieri în parc, ne dădeam în leagăn amândouă și zice … lasă capul pe spate mami, să vezi cum cad frunzele ca îngerii … îi spun, măi iubita mea, dar te pricepi la vorbe ceva de groază. Râde zgomotos cu capul pe spate, cumva atârnată pe leagăn și pornește o discuție pe teme religioase. Măi mami, eu acum când mă dau în leagăn, văd Raiul. Și cum e acolo, întreb. Mami, este veselie, sunt flori multe, este totul colorat, văd îngerii, o văd pe mama ta, îl văd și pe Dzeu… Eu, rămân mută și nu știu la ce să mă gândesc și ce să zic mai repede. Când eram copil, mi-era cam frică de Rai pentru că mi se spunea că după ce mori ajungi în Rai sau în Iad, dar pentru mine era cam tot aia pentru că înainte de asta muream, așa că-mi era teamă și să-mi imaginez cum arată Raiul. O întreb cu voce mică. Iubita mea, dar ca să vezi Raiul, mori. Nu măi mami, cum să mori, nu trebuie să mori ca să vezi Raiul, poți să-l vezi când vrei tu, dacă vrei… Trec peste subiectul moarte și o întreb cum arată Dzeu. Râde de se prăpădește, iar eu nu înțeleg de ce. Insist. Zice… bine, mami, este bătrân, are barbă … și se pune iar pe râs. Cum măi iubita mea, are barbă, nu ziceai că n-are? Păi are barbă în picturi, mami, ți-am mai spus, oamenii nu știu cum arată și atunci l-au pictat ca un bătrân cu barbă, dar Dzeul meu este … vrei să-ți spun cum arată? Eu moartă de curiozitate, atârnată în leagăn, cu capul pe spate, ușor amețită de mișcare și de subiectul care-mi dă fiori de fiecare dată, moartea, nu apuc să răspund că ea zice … Mami, mă asculți? Râde iar. Dzeul meu este brunet, arătos, este îmbrăcat în blugi, are cizme în picioare și o camașă pe care este desenat un cap de mort… și râde de leșină. Moamă, zic și eu, cum e mă, Dzeu ăsta în blugi? Bătrân, tânăr? Pentru mine, are 20 de ani, mami. Și, zic, e vesel, e morocănos, e simpatic, e neplăcut, cum e? Hai, măi mami, cum să fie Dzeu morocănos, este vesel rău, râde tot timpul, cântă și dansează uite așa … și sare din leagăn și se pune pe dans. Nu cred că vreți să știți cum dansa Dzeul ei de 20 de ani, în blugi și cu cămașa cu cap de mort :)

Povestea s-a terminat pe neașteptate, la fel cum a început, însă mi-a lăsat în minte o întrebare. Cum arată Dumnezeul meu? Vă pun și vouă aceeași întrebare. Cum arată Dumnezeul vostru?

featured image