Câteodată, în 5 zile nu se întâmplă mai nimic, timpul trece greu, aerul parcă nu se mișcă, totul în jur pare suspendat și amorțit. Alteori, în 5 zile înveți cât n-ai învățat în ani, întâlnești oameni pe care aparent, nu i-ai mai văzut niciodată în viață, dar îi simți ca fiind parte din tine. Și dacă ești foarte atent, poți să simți cum te atinge Dumnezeu, delicat, cu un deget pe frunte. Cam asta s-a întâmplat în cele 5 zile cât am lipsit de pe blog.

Close-Your-Eyes-And-Open-Your-Heart

Joia trecută am plecat în Bulgaria, la Sofia, pentru un training la care visez de vreo 2 ani, care mi-a întrecut toate așteptările și pe care sunt mândră să spun că l-am absolvit. Am plecat cu avionul, chestie nu foarte plăcută pentru psihicul meu și coincidența a făcut, deși nu cred în așa ceva, să zbor împreună cu o fostă colegă de-a soțului meu, bulgăroaică, Anastasia. Ei bine, Anastasia nu este doar fosta lui colegă, ci în mod sigur, într-o viață anterioară, a fost sora mea mai mare sau mama mea sau prietena mea cea mai bună. Din clipa în care am văzut-o la aeroport, am simțit cum toată tensiunea din corp dispare și am fost sigură că de-acum, sunt în siguranță. Înainte de a-i spune ce simt, direct și fără ocolișuri, am încercat să găsesc motivele pentru care-mi pare atât de cunoscută. I-am privit mâinile insistent, poate-mi vor aminti de cineva. I-am analizat trăsăturile feței, poate voi găsi ceva care să-mi dea o direcție. I-am ascultat cu atenție inflexiunile vocii, poate-mi va apărea în minte imaginea cuiva cunoscut. Am renunțat atunci când am privit-o în ochi și undeva acolo, în profunzimea privirii ei, am găsit ceva atât de familiar și de nedefinit, dar totuși atât de clar, încât m-am abandonat pur și simplu emoțiilor revederii, fluturi veseli agitându-se în stomac.

Fiecare zi mi-a readus în cale pe câte cineva cunoscut cândva, demult. Ziua de vineri mi-a scos-o în cale pe Zumrut, singura turcoaică de la curs, zâmbitoare, cu steluțe vesele în privire și cu un mers pe care l-aș recunoște din mii de alte mersuri. Din nou, am analizat-o milimetru cu milimetru, din nou atunci când ne-am atins palmele am știut că, în vremuri îndepărtate, mi-a fost, cel mai probabil, prietena de joacă cu care furam cireșe, spărgeam geamuri sau “best teen friend” cu care, ascunsă prin vreun cotlon, fumam sau ne întreceam în a bea bere făcută de călugări, în munți :)

La curs, am cunoscut-o pe Cayetana, profesoara noastră, care sigur a fost o dansatoare admirabilă de la care nu-ți puteai lua privirea, nicidecum n-o văd călugăriță sau yoghină ascetă :) I-am recunoscut privirea jucăușă, mișcările elegante și ferme, dansul degetelor atunci când ne explica ceva. Probabil că mi-a fost tot profesoară, atunci, demult, pentru că în momentul în care am văzut-o, mi-a răsărit în suflet sentimentul pe care-l ai în momentul în care intri în clasă alergând și dai peste profesorul tău preferat, așteptând să înceapă ora.

Cursul a durat 3 zile și am învățat atât de multe lucruri încât îmi va lua probabil câteva săptămâni să le așez în ordine în sertărașele minții. Însă cel mai mult mi-a plăcut sentimentul pe care l-am trăit în fiecare zi și a cărui intensitate creștea în intensitate cu fiecare oră care trecea. Într-o cameră în care se află 30 de femei, te-ai aștepta ca măcar una dintre ele să te judece, să te privească superior sau ironic, te-ai aștepta să simți niscaiva înțepături nevinovate care te-ar ajuta să-ți scoți la iveală slăbiciunile sau temerile. Ei bine, nu a fost așa nicio secundă. Nimeni n-a judecat pe nimeni, nimeni n-a privit superior pe nimeni, toată lumea a transmis tot ce era mai bun.

Cele 30 de femei care au umplut camera de 40 mp cu o lumină pe care rar o poți vedea și care au transformat aerul din jur într-un vârtej de energie frumoasă care, by the way, l-a terminat pe fotograf, unicul bărbat din încăpere :), m-au convins că lumea poate fi schimbată. Și sunt mai convinsă ca niciodată că schimbarea începe cu un singur om, pentru că vibrația lui se transmite și celor din jur, și tot așa. Trebuie doar să avem curaj și să ne deschidem inimile.

La întoarcere, în aeroport, am reîntâlnit un alt chip cunoscut și mi-am spus că îl cunosc pentru că am zburat la venire în același avion. Dar, după ce am stat de vorbă la o cafea, mi-am dat seama că nu din avion o cunosc pe Fabiana, ci în mod sigur din alte vremuri. Așa de frumos am povestit, așa de frumos au curs cuvintele, din suflet, fără să treacă prin filtrul gândirii, așa de familiare ne-au fost gesturile și expresiile feței, așa de bine am recunoscut felul în care i se mișca părul în același timp cu vorbele.

Mi-a plăcut foarte mult o vorbă pe care mi-a spus-o Fabiana, vorbă cunoscută de la bunica ei și despre care cred că definește cel mai bine călătoria mea de 5 zile … Nu este nevoie ca Dumnezeu să ne pună mâna pe cap, câteodată este deajuns să ne atingă doar cu degetul pe frunte.

Namaste!