Nu sunt mama perfectă, nici nu cred că există așa ceva, poate doar mame care-și închipuie că sunt perfecte. Fiecare mamă vine cu bagajul ei de experiențe, de temeri și proiecții pe care le aruncă inconștient asupra copilului. M-am auzit de multe ori folosind expresii pe care le folosea mama, care nici ea nu era perfectă, atunci când eram mică, expresii care-mi găureau urechile și-mi loveau inima ca niște săgeți ascuțite. Expresii pe care m-am jurat să nu le folosesc în relație cu copilul meu, dar care, din păcate, au ieșit din ungherele minții mele, au țâșnit pe gură și au rănit-o și pe ea. De multe ori, mi-am dat seama abia după o vreme, văzându-i lacrimile, alteori mi-am dat seama imediat și am simțit că mi se sfâșie sufletul în bucăți. Mi-am amintit de felul în care sufeream atunci când mă certa mama, și fie că avea dreptate, fie că nu avea, cearta era ca o palmă pentru mine, o simțeam fizic aproape. De ce ar fi altfel pentru copilul meu? Nu există rețete infailibile în creșterea copilului, nimeni nu ar trebui să se pună deasupra altora atunci când vine vorba despre acest lucru. Nu cred că există părinți pe lumea asta care vor răul copiilor lor, doar că vin cu traumele lor pe care le poartă în suflet și nu le scot afară de frică să nu sufere. Poartă în suflet răni din copilăria proprie, sunt înconjurați de mesaje contradictorii, iar educația pe care am primit-o, nu este chiar cea mai relaxată în ceea ce privește creșterea copilului. Am fost învățați că nu este bine să ne manifestăm iubirea față de copii, știți vorba aia care zice că, copilul trebuie pupat și mângâiat doar în somn. Nu trebuie să-l ținem în brațe pentru că se-nvață așa, nu trebuie să dormim cu el în pat că se întâmplă lucruri îngrozitoare, am uitat ce anume. Ne doare de ce zice lumea din jur, ducem lupte stupide de orgolii cu copilul nostru, adică, ce, mă face el pe mine? Las’ că vede el cine e șeful. Despre asta este vorba de fapt, pornim greșit în relația cu copiii noștri, nu există ierarhii aici, copilul chiar dacă este doar un omuleț mic, are creierul lui, sufletul lui, sentimentele și emoțiile lui, este egalul nostru. Toate dorințele, sentimentele, emoțiile, părerile lui sunt perfect valabile. Și de ce n-ar fi? Doar pentru că are 2,4 sau 7 ani?

Din păcate, același lucru se întâmplă și la școală. Relația profesor-copil nu pornește de pe picior de egalitate, ci este de subordonare necondiționată. Profesorul este șeful, copilul este subordonatul care nu are nevoi, sentimente, opinii, emoții, personalitate. Câteodată am impresia că școala este făcută doar pentru a șterge orice urmă de personalitate și de a crea soldați spălați pe creier care să poată fi supuși și conduși ușor. Cum altfel să explic atitudinea unor educatori care catalogează curiozitatea ca obrăznicie, întrebările ca nesupunere, ieșirea din cuvântul lor, gen am spus să faci peisaj de vară, ai făcut copacii mov, nu știi, copacii sunt verzi, nu mov, ca o dovadă clară de probleme psihice? Mă întreb cum s-ar simți un educator/profesor/învățător dacă în fiecare zi când merge la servici, directorul școlii l-ar face nesimțit, dobitoc, l-ar pedepsi pentru orice lucru, l-ar face mincinos dacă i-ar spune că are o neînțelegere cu un coleg, ar ridica din umeri și i-ar spune că nu-i nimic o să-i treacă, atunci când i-ar spune că-i este rău. Cum s-ar simți dacă șeful lui, la consiliul profesoral sau cum s-o chema, ar striga până ar rămâne fără voce și ar bate cu un lemn în catedră până l-ar rupe ca să-și impună autoritatea? Ar mai merge a doua zi la muncă cu plăcere? Cum să meargă un copil la școală cu plăcere dacă toate aceste lucruri se pot întâmpla și chiar se întâmplă aproape zilnic? Cum poți, ca profesor, să ai pretenția ca un elevii tăi să te respecte dacă tu te comporți așa?

Cu toții avem probleme, unii mai mici, alții mai mari. Cu toții avem frustrări, cu toții avem zile când ne-am dori să fim oriunde altundeva decât acolo unde suntem. Cu toții am avut momente în care am fost convinși că nu suntem plătiți suficient de bine și poate chiar așa și era, cu toții avem zile bune și zile mai puțin bune, dar copiii noștri nu au nicio vină. Cu toții am pierdut persoane dragi la un moment dat în viața noastră, am suferit și ne-am închis în noi. Cu toții știm cum este ca cineva drag să fie bolnav. Cu toții știm asta, nu trebuie să ne revărsăm asupra lor neîmplinirile nostre, durerile, frustrările pentru că ei, copiii noștri nu au nicio vină. Ei vor doar să fie acceptați așa cum sunt și iubiți necondiționat. Au nevoie să fie înțeleși, au nevoie ca părerile lor să fie luate în seamă, vor să fie importanți pentru noi. Au nevoie să fie respectați ca să poată respecta la rândul lor. Au nevoie să fie alinați, mângâiați, ascultați, valorizați ca ființe umane. Nu sunt animăluțe sălbatice care trebuie dresate. Sunt copii. Copiii noștri.

Cred că asta este una dintre problemele noastre, a tututor, părinți și educatori, nu mai știm să simțim. Sentimentele și emoțiile sunt dovada slăbiciunii în această epocă, așa că nu mai suntem deschiși la ceea ce simt cei din jur, la lucrurile frumoase care se întâmplă, la emoțiile provocate de tot ce este frumos. Ne-am antrenat în a vedea doar lucrurile urâte. Canalul de comunicare la acest nivel este închis, lăsăm să intre doar răutate, așa că iese tot răutate. Ne folosim doar de vorbe goale, cuvinte fără niciun fel de încărcătură emoțională pozitivă. În schimb, transmitem cum putem noi mai bine sentimentele negative, aruncăm unii asupra altora cu răutăți de cele mai multe ori gratuite, îi invidiem pe cei despre care credem că au reușit, îi urâm pe cei care sunt diferiți de noi, ne simțim importanți umilindu-i pe cei mai slabi. Și încolonați cu toții, mergem într-o direcție total greșită.

Poate că de vină este comunismul care ne-a spus ce trebuie să facem atâția ani și acum ne este greu să facem ceva de capul nostru, ne este teamă să ieșim din tipare. Ne este teamă să gândim diferit de tot ceea ce am fost învățați. Iar dacă cineva rupe rândurile și își exprimă nemulțumirile față de orice pare normal, este catalogat ca fiind nebun. Deplasat. Exagerat. Cu probleme.

Sunt sigură că nu am fost coerentă, așa mi se întâmplă când las cuvintele să ajungă direct în degete pe tastatură, dar sunt foarte indignată de tot ce se întâmplă în educația copiilor, acasă și la școală. De felul în care sunt privită atunci când zic că nu este normal ca la școală copiii să fie tratați astfel sau când zic că nu este normal ca un părinte să-și jignească copilul deliberat. Sunt furioasă pentru că mi se pare că orice atitudine aș avea, lucrurile nu se vor schimba, iar copilul meu va avea de suferit de-acum pe vecie, alături de toți ceilalți copii.

Pentru cei care doresc să încerce și alte abordări în educația copiilor recomand cursul de parenting Trainigul Părintelui Eficace susținut de Parentime. Dacă finanțele nu permit înscrierea la acest curs, există Manualul Părinților Eficace, de Dr. Thomas Gordon care costă cam 35 lei, iar pentru profesori/educatori/ învățători recomand cartea Profesorul Eficient, costă în jur de 40 lei, de același autor, Dr. Thoms Gordon.

Știu că am promis să nu scriu despre frustrări și alți demoni, dar câteodată simt că explodez. Asta am făcut astăzi.

Dr. Thomas Gordon (1918–2002), psiholog american, este creatorul unor metode larg răspândite de „eficientizare” a părinţilor, profesorilor și liderilor. A fost nominalizat de trei ori la Premiul Nobel pentru Pace și a fondat centrul Gordon Training International (GTI). În România, Centrul Parentime reprezintă Fundația Gordon Training International.