De curând, am reîntâlnit cu mare plăcere, oarecum inexplicabilă, o persoană cu care n-am avut practic o prietenie și pe care n-am văzut de 15 ani. Între timp, această persoană a scris o carte pe care am vrut s-o citesc de când am aflat că a lansat-o, dar nu am reușit. Camino, cartea Verei Drăgoi, mi-a arătat că lumea îmi aparține. Nimic nu este prea greu, prea departe sau prea imposibil :)

Pe Vera Drăgoi am cunoscut-o pe când era brand manager, cred, la Coty, iar eu redactor fashion&beauty la ProTv, și la un moment dat, am lucrat împreună într-un proiect pentru emisiunea ProFashion. Nu-mi părea chiar cea mai simpatică persoană din lume, așa cum nici eu nu îi inspiram vreo emoție plăcută, noroc că la mijloc, între noi două, se afla Mirela Vescan, make-up artist Coty la vremea aceea, și care media elegant relația noastră. În ochii mei de răzvrătită și anti program fix, rapoarte și tabele, Vera era exemplul tipic al corporatistului de succes, cu vederi limitate de brand, inflexibil și impunător. Ne-am înțeles bine, dar știu că nici ea nu mă privea cu prea multă prietenie. Ce este foarte ciudat, însă, este că simțeam ceva pentru ea de câte ori ne vedeam. Nu pot nici acum să definesc acest ceva, dar pe undeva, o înțelegeam și aveam senzația că o cunosc, că-mi este ca o prietenă veche. N-am înțeles toate aceste lucruri decât acum, după 15 ani, când ne-am întâlnit absolut neîntâmplător, pentru că nu credem niciuna dintre noi în întâmplare, și am înțeles că trebuia să ne întâlnim atunci și să ne reîntâlnim, acum, fix în acest moment. Și am mai înțeles că poate, într-o altă viață, am fost prietene sau surori sau ceva rude :)

Am băut un ceai împreună și parcă abia plecasem de la una dintre filmările noastre luuungi și obositoare, nimic nu părea schimbat, poate doar chipurile noastre pe care au apărut niște riduri mici, mici, minuscule chiar. După ce ne-am povestit pe scurt cei 15 ani, la plecare, mi-a dăruit cartea pe care a scris-o după ce a parcurs Camino, 800 km. pe jos. Singură.

Nu vreau să vă povestesc cartea, trebuie să o citiți. Fiecare vede lucrurile altfel, fiecare înțelege ce trebuie să înțeleagă, fiecare trebuie să aibă experiența lui personală cu această carte. Tot ce vreau să spun este că am citit-o în tren, de la București la Timișoara, de fapt am terminat-o mult mai devreme, poate pe la Craiova :) Este scrisă ca un jurnal, ușor, cu cuvinte simple și din suflet. Pe parcursul lecturii, Vera pe care o cunoșteam sau pe care credeam că o cunosc, s-a transformat în cea pe care sufletul meu a recunoscut-o de undeva, de departe. La primele pagini, am vizualizat-o pe Vera cea pe care o știam, mereu spilcuită și pe tocuri, cea pe care cu greu mi-o imaginam stând pe jos sau murdărindu-și hainele perfecte, cea care visa valorile brandului și noaptea :)

Apoi, Vera a devenit ea, cea adevărată, frumoasă și despletită, veselă și pusă pe șotii, nesigură și speriată, hotărâtă și neînduplecată, plină de lumină și culoare, cu fluturi în stomac și flori în păr. Am mers alături de ea, am străbătut fiecare kilometru împreună cu ea, am privit-o cum își deschide sufletul cu fiecare pas, cum se încarcă cu frumusețea din jurul ei, din sufletele oamenilor întâlniți, cum devine mai frumoasă pe dinauntru și pe dinafară. I-am citit ușoara undă de teamă din ochi, mirarea că este, bucuria că poate să fie, plăcerea cu care atinge iarba cu talpa goală, prea-plinul sufletului și fericirea despre care unii cred că nu există.

Fiecare are Camino al său, chiar dacă nu este un drum palpabil și marcat pe hartă. Cu toții trebuie să parcurgem Il Camino ca să ne regăsim și să aflăm cine suntem cu adevărat. Camino al Verei este într-un fel și Camino al meu. Cartea ei mi-a trezit dorința de a parcurge și eu drumul, și oricarea ar fi el, simt că-l voi parcurge. De fapt, simt că deja sunt pe Il Camino. Pe Camino al meu.

Mulțumesc din suflet, Vera. Buon Camino!

Later edit: Dacă vreți să o cunoașteți mai bine pe Vera, faceți o vizită aici.