N-am mai vorbit despre educație aici pentru că pare destul de inutil să-mi expun nemulțumirile legate de școala românească, nimic nu se schimbă, din păcate. Vorba aia românească “câinii latră, ursu’ trece” este extrem de bine împământenită în țara asta.

Textul ăsta a stat o vreme în drafts, nu l-am publicat imediat, dar nu-mi amintesc motivele pentru care nu am făcut-o. Poate pentru că nu-mi place să scriu despre frustrări și tristeți, mi-ar plăcea să scriu doar despre emoții frumoase … Dar până la urmă, asta am simțit în ultimele săptămâni, tristețe și frustrare, ăsta este unul dintre motivele pentru care nu am mai scris pe blog, mai sunt și altele, însă este foarte clar că viața mea se schimbă, prin urmare și subiectele textelor mele se schimbă, tonul postărilor mele se schimbă, totul se schimbă. Nu e rău, este doar altfel.

Așa că am decis să public astăzi textul ăsta, deși, cumva, am depășit starea care l-a generat pentru că am ales să mă reîntorc în zona luminată a sufletului meu 🙂

Toți strigă, vorbesc, scriu pe bloguri despre cât de depășit este sistemul de educație din România, despre umilința la care suntem supuși cu toții în sistemul de sănătate, despre minciuni sfruntate, plagatori și tot restul, dar nimic, nimic, nimic nu se schimbă. Câteodată simt că țara asta este o cameră cu ferestre mari care nu se deschid și nici nu se sparg. O cameră în care te chinui să respiri firul ăla de aer care intră pe undeva, habar n-ai pe unde, o cameră din care vezi pe ferestrele alea mari tot ce se întâmplă în jurul tău, iar ușile se deschid către alte cămăruțe la fel de frumoase, dar strânse și fără aer. Îți dai seama că nu poți să respiri, iar dacă nu poți să respiri, creierul nu se oxigenează, corpul nu mai funcționează optim, creativitatea scade, cheful de viață este direct proporțional cu cantitatea de aer pe care o ai la dispoziție. Îți dai seama și nu știi ce să faci. Te învârți între oameni la fel de lipsiți de aer ca și tine, iar totul pare că se mișcă în virtutea inerției, pare ireal și stupid. Din când în când, atunci când ai timp să privești, prin ferestrele ale mari vezi că viața este colorată, mâncarea are gust, vezi oameni care par să-și umfle plămânii atunci când respiră, copii care învață să fie liberi și fericiți.

always_look_on_the_bright_side_of_life_by_fromdax-d4i1wxofoto

Revenind la școală și schimbare, este inadmisibil ca în clasa a IIa un copil să treacă deja prin 3 școli pentru că sistemul educațional are ca scop principal, nedeclarat evident, spălarea creierului, anihilarea personalității, distrugerea stimei de sine și a încrederii în propria persoană. Și asta să fie singura variantă legală. Obligativitatea de a merge la școală în condițiile actuale mi se pare crimă. Nu pot să înțeleg cum oameni tineri, părinți, profesori, politicieni nu-și dau seama că peste ani, copiii din zilele noastre vor fi adulți. Helăăuuu!!!! Dacă tu, sistem disfuncțional și distructiv, și voi, părinți acceptați cu capul plecat să vă fie distruși copiii, d.p.d.v. al sănătății, stimei de sine, personalității, libertății de expresie, sunteți complici la transformarea lor în niște pioni obedienți și spălați pe creier, nu vă gândiți cine naiba o să mai producă în țara asta ceva, vreodată? Cum naiba nu vă gândiți că peste 10 ani, copiii de clasa Ia de astăzi vor fi tineri de 18 ani care poate se vor revolta și vă vor da în cap pentru că nu i-ați ascultat, înțeles, mângâiat, valorizat, pentru că i-ați ignorat, pentru că le-ați distrus copilăria? Cina naiba să vă respecte dacă ei, copiii, nu sunt respectați?

Împreună cu Maia am trecut printr-o școală privată unde ” aici se învață, doamnă, știți ce înseamnă asta?”, iar după 3 săptămâni copilul își pierduse toată încrederea în el și devenise extrem de complexat pentru că nu au părinții bani să-i plătească excursiile și cărțile suplimentare, deși plăteau taxa, să ne-nțelegem, că nu are piscină în casă, șofer la scară și haine de la Zara. Nu înțelegea de ce copiii sunt răi și-și bat joc unii de alții, de ce doamna țipă și îi umilește, nu-i lasă la baie, de ce nu are voie să spună că nu-i place spanacul, nu are voie să pună întrebări decât atunci când îi permite doamna, nu are voie să… nu are voie să… Apoi, printr-o școală de stat, în sistem step by step, în care principiile acestei alternative nu ajunseseră nici măcar să zgârie puțin discul de memorie al doamnelor învățătoare, deși ele, principiile, tronau, frumos scrise pe afișe colorate, pe pereții clasei. Clasă în care 25 de copii inteligenți, curioși, activi și entuziaști, au fost reduși la o gașcă de copii fără direcție, etichetați constant ca fiind nesimțiți, neobrăzați, prost crescuți, cu probleme psihice, arătați cu degetul și la fel, anihilați complet. Discuțiile cu doamnele nu au folosit la nimic. Nici cu directoarea școlii. Nici reclamațiile nu au folosit la nimic. Nimic nu folosește la nimic.

Și aici intervine, probabil, alegerea personală. Am mutat copilul la o altă școală. Unde nu este perfect, doamne ferește, dar unde copilul este fericit. Pleacă râzând, se întoarce râzând.

Sigur, poți spune că totul este o chestie de alegere personală. Da, așa este. Depinde de tine cum privești toate astea, dar ferestrele rămân acolo, iar universul cuprins între acești pereți de sticlă are propriile lui legi cărora, vrei, nu vrei, trebuie să te supui. Nu prea ai multe variante. Ori te supui, ori ieși pe ușa principală fără să privești în urmă și pleci.  Problema este că pleci într-un alt univers cuprins între alți pereți de sticlă, cu propriile lui legi cărora trebuie să te supui. Din păcate, în universul ăla n-ai mamă, n-ai tată, n-ai vecini cu care să bei o bere și care să-ți dea 2 linguri de cafea, n-ai prieteni ca A. și A. pe care să-i vezi rapid atunci când te apucă amocul, n-ai zilele de sâmbătă de la C., cu discuțiile alea interminabile și ciorbele lui R., n-ai aerul ăla puțin, dar familiar și plăcut. Și atunci? Rămâi și-ți scurtezi viața respirând sacadat sau pleci și respiri profund, și-ți asumi durerea aia ascuțită care-ți arde sufletul de fiecare dată când gândul se întoarce la camera ta fără aer?

Nu vreau să transform blogul ăsta într-o expoziție a nemulțumirilor de niciun fel și de aceea, de foarte puține ori, scriu despre lucruri de genul ăsta. Dar câteodată, simt nevoia să povestesc din experiențele de tipul acesta poate, poate, cineva se trezește. Poate, poate se schimbă ceva în camera asta cu ferestre mari care nu se deschid și nu se sparg. Poate, poate nu va fi nevoie să ieșim pe ușa principală fără să privim înapoi.

featured image