Scrisoare deschisă tuturor

În ultimii ani, am considerat că este mai bine să nu mă angajez în discuții politice, mi-am reprimat gândurile și mi-am oprit cuvintele înainte să iasă pe gură. Am considerat că nu am cu cine să mă lupt. Mi-am spus că totul este inutil, ăștia suntem și ne merităm soarta. Mi-am spus că la un moment dat, cel mai probabil vom emigra, deci ce sens are să pun degetul pe rană. Dar, fraților, nu mai pot!!!! Nu mai suport să văd oameni tineri care gândesc că USL-ul va salva România. Sunt indignată în fiecare zi, în fiecare clipă de atitudinea total de neînțeles a celor din jurul meu. Consider că ignoranța este cel mai mare dușman al progresului. Nu poți să-ți ignori istoria, fraților. Nu înțeleg absolut deloc cum oameni cu capul pe umeri, oameni despre care zici că au minte deschisă, oameni care călătoresc, citesc, își cultivă într-un fel spiritul, cred că USL-ul poate să fie o soluție. Sau este soluția! Cică ăștia ai lu’ Băsescu au furat de-au rupt. Corect, au furat, dar și ăilalți au furat pe rupte 20 de ani. Cică sunt mai buni ăia pentru că, chiar dacă fură, le dau la cap la ăia ai lu’ Băsescu care fură !? Hello, nu sunteți doar voi în această țară!!! Existăm și noi, cetățenii acestei țări, cei care v-au pus acolo unde sunteți, cei care plătesc taxele ca să aveți voi ce fura, cei care își cară umilințele în spate zi de zi în speranța că la un moment dat nu vor mai avea ce căra și-și vor îndrepta spatele mândri.

M-am apucat să scriu aici, pentru că în altă parte nu am unde, din cauza incidentului ICR. Nu intru în amănunte cu ce a făcut sau nu Patapievici. Vreau doar să spun că este inadmisibil să se întâmple așa ceva, într-o țară democratică, iar opinia publică să tacă sau să-l înjure tot pe Patapievici. Este inadmisibil să privești cu atâta ură realizările unui om, oricare ar fi el. Este inadmisibil ca oameni care se dau culți și elevați să spună că revenirea USL-ului la putere este benefică acestei țări. Este inadmisibil să ne întoarcem în timp și să urâm, din nou, intelectualii.

Nu sunt de acord deloc cu acest viitor pe care-l propun mulți dintre oamenii tineri din jurul meu, oameni la care nu m-aș fi așteptat niciodată să susțină un partid de tip comunist. Vreau să vă spun că necunoașterea propriei istorii determină nașterea unei gloate ușor de manipulat, vreau să vă reamintesc că 80% din lucrurile cu care sunteți obișnuiți acum, sunt posibile datorită generației mele și doar acest simplu fapt, apartenența mea la acea generație, mă împiedică să-mi și imaginez că USL va conduce această țară și-mi dă dreptul să scriu cele de mai jos.

Cu liniuță de la capăt:

– nu pot nici măcar să-mi imaginez că USL va conduce această țară pentru că am făcut școala și liceul în comunism. În clasa mea erau geamurile sparte, iar iarna intra zăpada, așa că noi făceam orele îmbrăcați cu paltoanele și cu mănuși în mâini. Menționez că am făcut liceul George Coșbuc din buricul Bucureștiului. Apropo, liceu care acum este cu profil uman, lb.engleză dacă rețin bine, iar atunci fusese transformat în liceu industrial pentru că țara, nu-i așa, nu avea nevoie de intelectuali. Aveam uniforme anoste, matricolă cu număr de identificare ca în lagăr, nu aveam voie să avem rude în străinătate, să călătorim în străinătate, să citim Eliade sau orice altceva considerat subversiv, să ascultăm Beatles sau Pink Floyd. Piesele de teatru ascundeau mesaje anti-regim, iar dacă erau depistate replicile respective, spectacolul era scos de pe afiș, așa cum s-a întâmplat cu Câinele Grădinarului și alte asemenea. Nu aveam voie să mergem la astfel de spectacole, nu aveam voie să stăm seara pe stradă, după o anumită oră, și trebuia să avem non-stop buletinul la noi, puteam fi legitimați oricând. Nu se găsea practic nimic de mâncare, iar când vedeam bomboane cubaneze sau banane era sărbătoare. Tot ce făceam făceam pe șest, cu teamă să nu fim descoperiți. Citeam cărți multiplicate la xerox care mergeau din mână-n mână. Vedeam filme interzise pe casete VHS până când abia se mai vedeau imaginile. în spatele tuturor acestor neajunsuri, fiecare dintre noi purta o luptă cu regimul pentru libertatea nostră interioară.

Acum, libertatea de expresie este totală, iar majoritatea a ales să ia această libertate de-a gata și să facă rahatul praf din ea. Dacă nu era generația mea, acum, eram ca-n romanul lui George Orwell, 1984. Dacă nu ați citit cartea, poate vreți să vedeți filmul.

– nu pot nici măcar să-mi imaginez că USL va conduce această țară pentru că membri familiei mele au fost persecutați. În familia mea au fost oameni care au luptat pe front, unul dintre frații bunicii mele a fost luat prizonier în Siberia, un altul a fost tot prizonier, dar nu ne-a povestit mai nimic, nu putea să-și amintească sau nu vroia. Nu-mi mai amintesc care dintre rudele mele a luptat în Rezistența din munți, la Câmpulung Muscel. Bunicul meu din partea tatei era preot militar, preot cu har, preot adevărat nu ca cei de acum, deci era monitorizat de regim în orice acțiune, iar tata, pentru că era fiu de popă, a avut numai de suferit în școală și facultate. La fel ca și sora lui, mătușa mea. Părinții mamei, în schimb, făceau parte din valul de comuniști de prin anii ’50, un comunism la liberal să-i ziceam așa. Tulu, bunicul meu secretar de partid, a păstrat până a murit în anul 1994, chitanțe pentru tot ce a cumpărat din ’50 și până a picat Ceaușescu. A fost unul dintre comuniștii „proști”, nu s-a ales cu nimic de pe urma regimului. Mama a avut probleme la școală pentru că unul dintre unchii ei, fratele bunicii mele, era negustor, altul era artist, unul fugise în munți, iar când s-a căsătorit cu tata, au avut amândoi probleme. Unul era chiabur, iar altul era comunist și se căsătorise cu un chiabur. După ce părinții mei au divorțat, mama a fost în continuare persecutată, umilită, tratată josnic, doar pentru că divorțase.

– nu pot nici măcar să-mi imaginez că USL va conduce această țară pentru că era să mor la Revoluție. În 1988 am terminat liceul, iar băieții din clasa mea, prietenii mei au plecat în armată. În decembrie 1989 a avut loc Revoluția. Da, a fost o lovitură de stat. Da, aveți tot dreptul să spuneți asta, dar eu și toți cei care au ieșit pe stradă atunci au crezut că este o Revoluție adevărată. Am ieșit pe stradă ca nebuna să fac dărâm regimul! M-am ferit de gloanțe printre blocuri, am mers pe burtă în Pța Victoriei ca să nu mor. Am urlat Jos, comunismul! până nu am mai putut să vorbesc. Am dat flori soldaților care plângeau, erau la fel ca și colegii mei de liceu, simțeau la fel ca și mine, dar erau în dispozitiv și aveau ordine clare. Am colegi care au fost răniți, bătuți. Am prieteni care au picat ca musca-n lapte la Otopeni și au rămas șocați și nu vorbesc despre asta niciodată. Am făcut ceai cald pentru manifestanți. Împreună cu alți nebuni, ne-am urcat într-un autobuz și ne-am dus să apărăm televiziunea, iar pe drum au început să tragă din toate părțile. Ne-am aruncat pe podeaua autobuzului și numai o minune și șoferul ăla curajos ne-a salvat. Am sărit garduri cu viteza luminii în timp ce gloanțele ne șuierau pe la ureche. Pe 22 decembrie, Pța. Universității era plină de sânge și creieri împrăștiați pe jos, este o imagine pe care nu o să o uit niciodată. Apoi, armata a spălat toate urmele. În 21 decembrie, la baricada de la Inter, unul dintre colegii mei a fost bătut, a leșinat și l-au aruncat într-o dubă a miliției. S-a trezit printre morți, la Jilava. A rămas șocat pe viață. Revoluția a existat, așa cum a fost ea, noi am luptat de-adevăratelea. Nu vă mai bateți joc de noi! Nu mai vreau să vă aud cu …” mai lasă-mă cu revoluția asta a ta. A fost lovitură de stat”. DA, dar dacă nu era, dacă noi nu ieșeam în stradă, tu nu mai aveai ce ai acum. Respectă memoria celor morți. Respectă oamenii care și-au pus viața în pericol crezând că răstoarnă ei regimul. Respectă-ți părinții, unchii, mătușile, prietenii, cunoscuții și necunoscuții care au ieșit în stradă. N-a fost vorba de politică, ci de spirit civic, lucru care lipsește cu desăvârșire acum. Respectă-mă. Pe mine și pe cei ca mine care ți-au adus pe tavă tot ce ai acum. Dacă nu era Revoluția sau lovitura de stat, cum vreți voi să-i spuneți, acum nu vă mai duceați în vacanțe exotice, nu mai purtați Jimmy Choo, habar n-aveați ce înseamnă Chanel sau Dior, nu conduceați mașinile pe care le conduceți, nu mai făceați operații estetice, nu vă cumpărați hainuțe de la H&M sau nu făceați shopping la Milano. Habar n-aveați ce este ăla somon și macarons, restaurante și cluburi, petreceri la care să vă afișați ignoranța și autosuficiența.

– nu pot nici măcar să-mi imaginez că USL va conduce această țară pentru că înnebunesc când văd că fenomenul Pța Universității mai are puțin și este negat total. Mai este puțin și va dispărea complet din memoria acestui popor. Fraților, Pța. Universității a existat! Am fost acolo seară de seară și am cântat și am strigat Proclamația de la Timișoara, punct cu punct. I-am aplaudat pe cei care veneau să discrediteze manifestația noastră. Am fost în piață cu actori, cântăreți, arhitecți, ingineri, studenți, elevi de liceu, muncitori, cu mama. Am rezistat eroic săptămâni întregi. Când ne-au înconjurat milițienii, am avut prezența de spirit să fugim pe Batiștei și nu ne-am mai oprit până acasă. Alții nu au avut-o, din păcate. Am ascuns pozele pe care le-am făcut în piață atât de bine încât nu le mai găsesc nici acum. Pe mama au bătut-o minerii pentru că a apărat o bătrânică pe care, ghiciți ce, o băteau minerii. A avut pe corp semnele provocate de bătaia minerilor până când a murit, în 2004. Prieteni de-ai mei, studenți la arhitectură, v-ar putea povesti câte ceva despre teroarea acelor zile. V-aș putea descrie cum mirosea orașul în luna iunie a acelui an. V-aș mai putea spune și despre colegii mei din PROTV care au mâncat bătaie de la mineri, la a doua mineriadă, doar pentru că-și făceau meseria de jurnaliști. V-aș mai spune și despre cum am simțit un cuțit în inimă când, lucrând la ProTv, s-a anunțat că minerii se pregătesc să vină în Pache Protopopescu și să intre peste noi să ne termine, mama noastră de proteviști. Sau poate vreți să vă mai spun despre cum este să trăiești la Tg. Mureș cu gândul că scenele din 1990 se pot repeta oricând, dar acum ai copii și teroarea este și mai mare. Sau cum tresari la fiecare manifestație care aduce puțin cu cele prin care ai trecut.

Nu pot să cred că vreți ca această țară să fie condusă de urmașii celor care au făcut toate cele de mai sus. Nu pot să cred că spiritul civic a murit și este îngropat adânc sub mâncare, haine, mașini, petreceri, mâncare, shopping, bani, nepăsare, ignoranță, nesimțire, mâncare, negândire. Nu pot să cred că sunteți atât de blazați și nu vedeți că se încearcă anihilarea vârfurilor și impunerea unei mediocrități perfecte, numai bună de manipulat. Nu pot să cred că nu vă gândiți pe termen lung, la viața pe care o vor duce copiii voștri în această țară.

În 1990, s-a dat drumul la granițe și am fi putut emigra cu toții, doar eram la începutul vieții și puteam muta munții din loc. Am ales să stăm aici, să muncim, să ne facem familii aici. O parte au plecat, dar cei mai mulți am rămas. Din păcate, tot ce am obținut noi în perioada 1989-1990 a fost luat „for granted”, așa cum spun americanii. Dacă nu știți semnificația expresiei, iată explicația în limba engleză to expect something to be available all the time and forget that you are lucky to have it adică pe românește, să crezi că tot ce ai este normal, așa trebuie să fie și să uiți că trebuie să apreciezi tot ce ai și să te consideri norocos că ai.

Știu că din păcate, tot ce am scris aici nici nu are sens pentru marea majoritate a cetățenilor, știu că probabil cine va face efortul să citească rândurile mele le va desființa, știu că acest text nu-și are rostul deloc aici. Dar pe de altă parte, am luptat ca proasta, așa cum ar spune unii, și în 1989 și 1990 și după aceea, pentru libertatea de expresie, prin urmare, măcar atâta lucru să fac. Să-mi exercit drepturile de cetățean al acestei țări bogate, frumoase și chinuite, și să vorbesc liber, fără să-mi fie teamă.

Începusem ziua frumos, aș fi scris despre un produs de la Chanel, apoi, brusc, citind știrile, mi-am adus aminte că dacă nu iei poziție într-o situație care te deranjează, este ca și cum o accepți și esți de acord cu ea. Ei bine, astăzi îmi exprim opinia de cetățean, mâine revin la lumea frumuseții și la Chanel.

featured image