Viața mea se schimbă în fiecare zi într-un fel aproape imperceptibil. Practic, nu se întâmplă nimic senzațional, nicio schimbare bruscă, dar în fiecare zi, puțin câte puțin, devin altcineva sau poate mă redescopăr pe mine, cea adevărată. Nu este ușor să accept asta pentru că ies din pătrățelul de confort în care am stat mulți ani, iar asta doare.

Pe de altă parte, mă simt ca în copilărie, atunci când mă jucam în spatele blocului meu și nu avem voie să plec și să mă joc în spatele blocului de vis-a-vis 🙂 Dar în Spatele blocului de vis-a-vis era o lume fantastică, nemaivăzută, o lume în care lumina era mai strălucitoare, florile mai colorate, cerul mai albastru, copiii mai prietenoși. Acolo era un tobogan înalt până la cer pe care alunecai printre nori cu viteza luminii, erau multe animale, pisici, câini, vaci, cai; tuneluri săpate într-un pământ alb, poate calcar, habar n-am, erau niște grote în care se ascundeau partizanii din Rezistența franceză, erau niște chestii nemaivăzute și nemaiauzite. Câteodată, atunci când era foarte senin, noaptea, veneau niște OZN-uri, iar omuleții verzi coborau pe iarbă și stăteau în jurul unui foc de tabără. Alte dăți, de obicei, atunci când îmi povestea bunica mea despre Sânziene și Iele, de niciunde apărea un lac ce strălucea în lumina lunii pline, iar acolo dansau până la epuizare zâne bune și rele, nimeni nu știa exact, dar cu toții eram de acord că n-ar fi bine să le privim de aproape 🙂

Spatele blocului de vis-a-vis arăta la fel ca grădina din Marile Speranțe, așa cum mintea mea a păsmuit-o citind cartea. Arcade din piatră îmbrăcate în trandafiri câțârători albi și roz diafan, iarbă înaltă până la brâu, brăzdată de pârâiașe subțiri cu apă proaspătă din care se adăpau iepurași și tot felul de animăluțe, păsări colorate care cântau nemaiauzit, flori parfumate, portițe scunde din lemn mâncat de vreme care-mi apăreau în față pe nepusămasă și-mi înfigeau în stomac și-n suflet curiozitatea. Fiecare portiță se deschidea către o altă lume nemaivăzută și nemaiauzită, și deși trebuia să mă ridic pe vârfuri ca să ajung la zăvor, deși mi-era teamă să nu rămân blocată acolo, între două lumi, deși câteodată o auzeam pe mama strigându-mă și inima îmi bătea să-mi sară din piept, respiram adânc, închideam ochii și pășeam.

SecretGardenGatefoto

Liniștea și pacea de acolo, bucuria și emoția de acolo, din Spatele blocului de vis-a-vis, nu seamănă cu nimic, nu pot să le descriu în prea multe cuvinte. Până acu’ ceva vreme, am crezut că bucuria și emoția de acolo, nu le pot găsi decât acolo. Am crezut că liniștea și pacea de care spuneam, au rămas acolo. Am crezut că poteca ce duce acolo a fost acoperită. Dar nu-i așa. Am redescoperit că acest acolo poate fi oriunde. Nu trebuie decât să respir adânc, să închid ochii și să pășesc cu încredere. Poteca este în fața mea.

***

În ultimul timp, am tot încercat să transform în imagini conceptul de conștiință extinsă. Poate acum am reușit. Lumea nu este formată din pătrățele noastre de confort regulamentar aliniate, unele lângă altele, și asta pentru că fiecare pătrățel gri are în centru lui o altă lume, o lume colorată, frumoasă și plină de lumină. Iar în jurul pătrățelului, se deschide aceeași lume frumoasă, colorată și plină de lumină. A mea se numește Spatele blocului de vis-a-vis, lumea ta se poate numi oricum … grădina bunicilor sau pădurea de la marginea satului sau vârful Iezer sau nicicum. Practic, oricând din centrul pătrățelului poate să explodeze această lume și să-l înece în culoare, lumină și pace, iar copiii știu foarte bine asta, pentru că ei încă se bucură în mod firesc și natural de conștiința extinsă. Și deși, părinții se tot chinuie să-i îngrămădească în pătrățele, să fie în rând cu lumea, ei se luptă cu toate puterile, protestează, își apără centrul. Pentru că sunt conștienți că centrul lor este lumea lor. Acolo sunt ei cei adevărați.

Pentru noi, adulții, nu-i ușor, dar este posibil. Un exercițiu. În centrul pătrățelului, sunt eu. Iar în centrul meu se află Spatele blocului de vis-a-vis. Uneori mi-e teamă să pășesc, dar o teamă din aia viscerală care mă lasă fără poftă de mâncare și de viață. Alteori, simt în stomac un gem de fluturi  care bat din aripi și se rotesc și se rotesc din ce în ce mai repede, și abia așteaptă să rupă rândurile și să explodeze în mii de culori și emoții. Nu am nevoie decât de un pas. Respir adânc, închid ochii și pășesc cu încredere.

Așa că, dacă mai lipsesc de pe blog, să știți că nu o fac intenționat, mă iau cu joaca în Spatele blocului de vis-a-vis și uit când trece timpul.

Ceea ce vă doresc și vouă!

featured image