Ştiu, am spus că pe blogul acesta nu este loc de supărare, frustrare sau orice altceva generator de energii negative, dar de data asta trebuie să scriu.

Ei bine, în ţara asta copiii sunt trataţi ca nişte mici animăluţe care nu fac decât să deranjeze, iar asta mă scoate din minţi. În ţara asta, nu este normal ca un copil să aibă păreri, nu este normal să aibă personalitate, în ţara asta un copil trebuie să asculte de părinţi, de profesori, de adulţi, în general. În ţara asta, un copil nu ştie nimic, nu poate, nu vrea, nu este capabil, nu are voie să…, în schimb trebuie să…., se face de râs dacă…, îşi face părinţii de râs dacă….

Dacă un copil îşi manifestă dezaprobarea faţă de orice este catalogat drept obraznic şi prost crescut. Dacă nu vrea să ne îmbrace cum vrea mama lui, este alintat. Dacă nu vrea să doarmă la prânz este pedepsit. Dacă îşi exprimă părerea legată de orice subiect în faţa unui adult, mai ales în faţa unui profesor sau învăţător, este neruşinat. Dacă doamne fereşte, copilul are tupeul fantastic de a spune unui adult că a greşit, e clar că are o problemă. Dacă aleargă şi nu stă pe scaun nemişcat cu orele, este hiperkinetic sau are ADHD. Foarte puţine persoane îşi pun întrebarea de ce copilul nu stă pe scaun? Poate pentru că este copil şi are nevoie să se mişte? Poate că nu se poate concentra mai mult de un anumit număr de minute, chestie considerată minoră pentru majoritatea educatorilor şi părinţilor? Poate pentru că activitatea pe care o desfăşoară nu îl atrage? Ah, dar stai, am uitat, dacă nu îl atrage activitatea este clar vina lui, a copilului, e clar că are o problemă de atenţie sau orice altă problemă.

sursa foto

Copilul trebuie să vorbească atunci când vrea adultul. Trebuie să mănânce ce vrea adultul şi când vrea adultul. Dacă nu-i place un fel de mâncare, înseamnă că face fiţe şi trebuie obligat să mănânce. Dacă nu vrea să meargă într-un loc, trebuie dus că doar adultul ştie mai bine ce îi trebuie copilului. Copilul trebuie să înveţe nu pentru că astfel orizontul său se lărgeşte şi îl face să descopere şi să se descopere, ci pentru că este datoria lui şi trebuie să-şi mulţumească părinţii şi pe „doamna”.

Copilul în această ţară este cineva care deranjează pentru că vorbeşte tare, prea încet sau nu vorbeşte, ţipă, aleargă, întreabă prea mult sau prea puţin, de obicei e prea mult, iscodeşte neîncetat, cercetează, caută, se joacă şi nu o face regulamentar, ci împrăştie jucăriile, le demontează, desenează pe pereţi, se murdăreşte şi îi murdăreşte şi pe cei din jur, se tăvăleşte prin iarbă, bagă în gură diverse chestii, nu scrie/citeşte/vorbeşte/mănâncă/stă la masă/se joacă/învaţă/se îmbracă/se încalţă etc., cum trebuie.

Extrem de puţini părinţi sunt atenţi la nevoile reale ale copiilor, cei mai mulţi consideră că mâncarea, hainele, jucăriile şi faptul că merg la şcoală sau grădiniţă e suficient. Au dat tot ce trebuie să dea copilului. Nu se întreabă ce simte copilul, ce nevoi reale are, nu văd dincolo de bariera exterioară. Habar n-au de ce copiii nu vor să mai meargă la grădi sau la şcoală, nu se întreabă de ce copilul este apatic sau trist şi nu găseşte nimic amuzant în jur, zic doar că aşa e firea lui, ce să-i fac, dragă… Sau dimpotrivă, dacă este în mişcare permanentă şi nu-şi găseşte locul, nu se întreabă ce se ascunde în spatele agitaţiei, poate bietul copil are nevoie de ceva şi nu ştie cum să ceară acel ceva sau îi este frică să-l ceară.

Din păcate, copiii învaţă să mintă de mici şi asta nu din cauza lor, ci din cauza adulţilor din jur care nu-i ascultă atunci când au o problemă, ci îi pedepsesc. Copiii se sperie de consecinţe şi încep să ascundă lucruri, în primă fază, apoi învaţă să mintă. Oricum adulţii, în general, pleacă de la ideea că cel care minte este copilul. Un adult nu poate să mintă, ferească sfântul, dar copilul, chiar dacă este vorba despre copilul personal, sigur minte. Dacă inventează poveşti, minte, nu înseamnă că are o imaginaţie bogată care ar trebuie stimulată, nu omorâtă din faşă. Doamne, câte sunt de spus despre modul în care adulţii din România tratează copiii :(

sursa foto

Aştept şi părerile voastre, aş fi extrem de bucuroasă să aflu că mai există şi alţi oameni pentru care copiii reprezintă nişte oameni mici, cu nevoi personale, cu dorinţe justificate şi opinii perfect valabile. Nişte omuleţi care nu-şi doresc de la noi decât să-i iubim şi să-i preţuim aşa cum sunt, să-i învăţăm ce ştim noi, dar să-i lăsăm şi pe ei să ne înveţe ce ştiu, să le oferim respect, încredere şi mângâiere.