Întotdeauna mi-am dorit să scriu. Am scris pe pereții casei în care locuiam cu bunicii și cu mama. Mărturisesc acum, după n ani, că am scris pe pereții blocului, în subsol și pe pereții școlii. Cu creta e drept. Scrisul este unul dintre visurile mele la care, mărturisesc din nou, am vrut să renunț în această perioadă de timeout. După multă chinuială, îndoieli și depresie, mi-am dat seama că nu sunt eu dacă nu scriu, așa că timeout is expired 🙂

Găsesc aceeași pasiune pentru scris la Maia. Oriunde găsește un instrument de scris, scrie și desenează. Oriunde. Când era mică, i-am repartizat un perete din casă pe care să deseneze ce-i dorește inimioara. Nu a desenat pe niciunde în altă parte, mă refer la alți pereți, ci doar acolo. Cu orice culoare îi pica în mână. Regret maxim că nu am păstrat peretele ăla, era minunat. Dar avem acum un proiect care se va desfășura pe un alt perete din casă 🙂

În copilărie, pentru mine, pe primul loc era stiloul, apoi creioanele foarte bine ascuțite și, dacă se putea, cu mină HB. Tata lucra în proiectare, iar mama avea pasiunea creioanelor cu mină moale și perfect ascuțite cu care caligrafia cifre perfecte, prin urmare, nu am dus lipsa lor. Scriam pe orice-mi pica în mână – șervețele, bucățele de hârtie, cartele perforate de la imensele calculatoare din vremea aia, pe scări, am scris și pe haine 🙂 Cea mai mare dorință a mea era să am la un moment dat, o mașină de scris. O visam și noaptea. Era la fel ca cea pe care o avea bunicul meu, una neagră cu taste înalte și litere mari scrise pe fond alb. Îmi plăcea țăcănitul inconfundabil pe care-l auzeam ori de câte ori scria câte ceva. Apoi am crescut și am descoperit bucuria scrisului în flux continuu, ca să-i spunem așa. Mă lovea inspirația pe oriunde și aveam mereu câte un caiet pe care scriam fără oprire câteva ore. Mă uita Dzeu scriind. Am găsit de curând niște foi dictando 🙂 rupte dintr-un caiet de școală, scrise cu o carioca bleu, foarte greu lizibile, și mi-am amintit exact locul în care am scris, cum era afară, cu cine mă întâlnisem în ziua aia etc. Îmi imaginam mereu cum s-ar așterne cuvintele singure pe foaia albă dacă aș avea mașină de scris. Nu înțelegeam sub nicio formă sindromul foii albe, mie nu-mi trebuia decât o foaie albă pe care s-o umplu. Nu am arătat nimănui priceput acele scrieri, le știe doar colega mea de bancă din liceu care era foarte impresionată de stil și pasiune 🙂

N-am avut parte de o mașină de scris până la urmă. Nu eram o fire prea deschisă, așa că secretul bucuriei de a scrie a fost foarte bine păstrat. Oricum, la vremea aia, să vrei să faci facultatea de litere sau arheologia, așa cum îmi doream eu, era aproape de neimaginat, părinții propovăduiau siguranța locului de muncă, trebuia să ai o meserie, de preferat inginer. Din păcate, le-am ascultat părerea.

La primul job din viața mea, la un moment dat, mi-au dat să traduc niște chestii și să le transcriu în 2 exemplare, la mașina de scris. Bucurie mai mare ca aia nu-și poate imagina nimeni. Cum întindeam eu banda, cum puneam foaia de indigo între cele 2 pagini, cum bingănea mașina la fiecare sfârșit de rând, cum loveam în taste cu toată puterea degetelor mele subțiri… toate astea-mi provoacă și acum o bucurie rotundă pe care o simt cu o intensitate de care nu mai bănuiam că aș fi capabilă.

Am caiete întregi scrise de-a lungul anilor. Nu le-a citit nimeni. Le citesc eu din când în când, atunci când dau de ele prin birou. Nu știu dacă au vreo valoare literară, dar cumva, reprezintă povestea neromanțată și foarte exactă a trăirilor mele, deci, au valoarea sentimentelor și emoțiilor mele. Scrisul este o bucurie pentru mine, dar din păcate, în ultimul timp l-am tot asociat cu alte chestii care mai de care mai legate de material, și din bucurie s-a transformat în corvoadă. Nu-mi muncesc textele cu zilele ca să fie pe placul celor care le citesc, ci le scriu din suflet, fără oprire și de cele mai multe ori, fără corectură. Nu pot să revin asupra stării care a generat textul și să o îmbunătățesc sau să-i dau o altă tentă, dacă emoția care a provocat șuvoiul de cuvinte este autentică și irepetabilă. Sunt sigură că ceea ce scriu nu place tuturor, sunt sigură că sunt alții care scriu de 1000 de ori mai bine ca mine, sunt sigură că nu pot fi pe placul tuturor. Dar sunt câțiva oameni care citesc și apreciază ceea ce scriu eu aici, iar dacă se întâmplă acest lucru este clar că sufletul meu rezonează cu al lor și este păcat să mă opresc.

De asta am decis să suspend timeout-ul. Îmi place să scriu. Degetele mele intră în fibrilație atunci când sufletul mi-e plin sau când văd o tastatură. Câteodată, am senzația că tastatura este cumva prelungirea degetelor mele, ăsta este modul în care simt că mă exprim cel mai bine. Mă mai exprim și prin tăvile de prăjituri pe care le fac compulsiv, câteodată. Mi-ar plăcea să revin la exprimarea prin vopselurile cu care aș picta toți pereții albi care-mi ies în cale. Mă exprim prin dans, da, dansez pe orice muzică, chiar și pe Aș da zile de la mine, dacă rezonează într-un fel cu sufletul meu. Mă exprim prin gesturi ample, iar discursul meu este, de cele mai multe ori, copleșit de amănunte, știu. Ca să ajung la subiect, trebuie să descriu tot drumul până acolo, toate stările pe care le-am trăit până acolo, persoanele cu care m-am întâlnit sau vorbit la telefon. Da, pot fi obositoare câteodată 🙂

În acestă perioadă de timeout mi-am dat seama, din nou, că fericirea există și stă doar în puterile noastre să o simțim, iar pe mine, scrisul mă face fericită. Sigur, dacă vreau să fiu o scriitoare de succes precum autoarea lui Harry Potter, s-ar putea ca fericirea să se pitească speriată într-un colț și să se ițească doar din când în când.

Dar nu vreau. Aleg să scriu cu sufletul, iar dacă sufletele celor care ajung aici rezonează cu al meu, nu pot decât să mă bucur.

featured image