Criza este în noi, nu în jurul nostru

Două săptămâni pe o insulă din Grecia m-au aruncat într-o neagră depresie la întoarcerea acasă. Ne-am întors în prag de referendum și lupte stupide pentru putere, și am constat, din nou, că la noi e mai criză decât la ei, iar criza noastră nu este neapărat economică, ci este criza interioară care stăpânește fiecare individ trăitor în România.

Noi suntem gri, înverșunați, plini de ură și resentimente, vrem tot, dar nu dăm nimic, vrem să moară capra vecinului în chinuri, ce dacă și a noastră e pe moarte. La noi, vecinii te salută dacă au chef, ei zâmbesc când le treci pragul, te salută la intrare și la ieșire, te salută chiar dacă nu te cunosc și te văd de câteva ori pe stradă. În magazine, la ei ești tratat cu respect, la noi ești măsurat din cap până-n picioare și ignorat, de cele mai multe ori. În restaurantele noastre ți-e frică să refuzi friptura prea prăjită sau comanda greșită pentru că ospătarul poate să-ți scuipe în mâncare, la ei, dacă au greșit, îți oferă friptura din partea casei. Și bărbații lor stau în taverne și beau Ouzo, dar nu cad prin șanțuri, nu se iau de femei, nu înjură în gura mare, nu răcnesc unii la alții, nu-s buhăiți de la băutură, iar peste toate astea, sunt curați.

Brutăria din sat avea plăcinte fierbinți și pâine proapătă în galantar de la 6 dimineața. Fiecare curte are cel puțin un strat de legume, iar pe pământul ăla arid este o minune cum cresc atât de mari și gustoase. Afacerile mici sunt administrate de familii, părinții sunt proprietari și muncesc cot la cot cu copiii din dotare. Am fost la o tavernă într-un sătuc mic cât o gămălie de ac, iar acolo, în bucătărie munceau mama și tata, iar afară, la clienți, era fata lor de vreo 17-18 ani maxim, veselă, vorbitoare de engleză și plină de solicitudine. La noi, părinții sunt patroni de succes și călătoresc prin lume sau se masează prin spa-uri, iar copiii rup mașinile în două pe șosele în drum spre Mamaia unde sparg toți banii pe care-i primesc moca de la părinți. La brutăria despre care spuneam mai sus, vindeau 5 adolescente și nu păreau să aibă o problema cu asta, zâmbeau fiecărui client în parte și se mișcau cu o repeziciune uimitoare. Nu cred că salariul lor era cu mult mai mare față de al nostru, pe o poziție similară.

De anul ăsta, s-au pus cu taxele pe ei, dar zâmbesc în continuare, oferă mereu câte ceva din partea casei la tavernă sau în magazine, fac reduceri, râd, spun glume și sunt relaxați. Deși la ei, vara asta a plouat doar o săptămână, câmpurile sunt pline de culturi diverse, au panouri solare și sisteme de irigații, rudimentare ce-i drept, nu ca cele din Turcia, dar au. Și ei și noi suntem ortodocși, dar pe scările bisericilor lor n-am văzut cerșetori, oamenii erau la muncă. Și ei cred că Dzeu îți dă, dar diferența este că sunt convinși că și trebuie să faci ceva cu ce-ți dă. La noi, în secolul 21, 80% din recoltă este compromisă din cauza secetei, mai exact, pentru că Dzeu n-a dat ploaie, e secetă, asta e.

La ei, măslinii sunt peste tot, e adevărat, dar trebuie și ei udați din când în când, așa că toată insula este împânzită de furtunuri prin care aduc apa chiar și în cele mai inaccesibile locuri. Dacă vrei să-ți construiești o casă pe cel mai înalt vârf de munte, cablurile de curent sunt aduse pe stâlpi de lemn până la tine acasă. Noi avem și acum sate fără electricitate. Sigur, nu este o nație perfectă, în mod sigur au și ei defecte și probleme, știu că și la ei se fură, știu că majoritatea aleargă după un post la stat pentru că au salarii mari și lucrează de la 7 la 14, știu că nu chiar tot ce zboară se mănâncă …

… dar lor le-a dat prin cap să-și trateze oaspeții cu respect, să-i facă să se simtă de-ai casei, să le spună poveștile lor, să le ofere zâmbete, bunădispoziție, relaxare, pepene, înghețată sau dulciuri tradiționale din partea casei, să țină minte ce băutură preferă și să o ofere înainte să fie cerută, să țină minte cui îi place cafeaua cu zahăr medium sau no sugar, să ofere copiilor bomboane și înghețată free, cum ar spune fii-mea. Le-a dat prin minte să nu te pună să plătești șezlongurile cu condiția să consumi de la barul lor, să facă half portion pentru copii ca să nu arunci juma de mâncare, să închirieze plajele unor tineri frumoși care muncesc din zori și până-n noapte pentru ca tu să te simți bine, să te ducă în bucătăria tavernei ca să-ți arate brânza aia care-ți place atât de mult, apoi să-ți ofere un calup pentru acasă la Romania. Lor le-a trăznit prin cap ca toți producătorii să-și vândă uleiul de măsline aproape același preț ca să nu-și dea la gioale singuri, ca poliția să nu-i oprească pe turiști pentru că e criză, iar turistul trebuie să consume, nu să plătească amenzi 🙂

Și ca să închei, sunt sigură ca la noi, niciun patron de terasă pe plajă nu s-a gândit vreo secundă că ar putea să sincronizeze răsăritul soarelui cu Adagio lui Albinoni și să facă un eveniment din asta, așa cum fac ei cu apusul, seară de seară.

La noi acasă, în fiecare seară, e Mojito Time! Soțul meu îl prepară pentru amândoi, apoi ne așezăm pe scări, privim apusul și încercăm să alungăm criza românească din suflete.

Yiamas și efharisto poli Abe, Rada, Alex, Barbara, Costa, Miranda, Otilia, Nikos, Michael, Vassili, Dinos, Dimi, Alex, Cristina, Adonis, Iorgos, Sotiris!