Despre frumusețe pur și simplu … cu Ana Wagner

Astăzi reiau seria conversațiilor Despre frumusețe cu persoane pline de lumină care au reușit cumva să creeze mici insule frumoase și colorate în lumea gri în care trăim. Ana Wagner este printre primele nume ițite în mintea mea atunci când mi-a venit ideea filmulețelor și îi mulțumesc din suflet că a acceptat imediat propunerea mea.

Pe Ana Wagner am cunoscut-o acum câțiva ani, să fi fost prin 2004, în epoca de glorie a revistei Tabu, pe vremea când redacția era la Universitate, la coada calului 🙂 O perioadă foarte frumoasă, cu discuții amuzante cu colegii de la Cațavencu care aveau redacția în același loc, cu paturile suprapuse de pe hol, acolo unde scriam, mâncam, povesteam, flirtam, ne supăram, fumam, plângeam și ne împăcam. Asta dacă nu dormeau Cațavencii acolo după predarea ziarului 🙂 O perioadă în care sufletul meu era deschis și vibra la tot ce era frumos în jur. Aveam redacția la mansardă, Cristina ținea ședințele de redacție în cafeneaua din colț, mâncam de la Angst, mergeam mult pe jos și mă bucuram de fiecare moment așa cum era el.

Într-o iarnă, după un shooting la Marius Bărăgan în studio, am pornit pe jos spre redacție și am descoperit magazinul Anei, undeva pe Bdul. Carol, aproape de Biserica Armenească. În fiecare an, organizam Secret Santa, și chiar atunci, căutam un cadou pentru Maria Alexe, stilistul Tabu. Am intrat în magazinul Anei și n-am mai ieșit până la închidere. De fapt, dacă-mi amintesc bine, au și închis magazinul cu mine înăuntru 🙂

Ana Wagner era în magazin și m-a impresionat foarte tare răbdarea cu care m-a ascultat povestindu-i vrute și nevrute. Cam așa fac atunci când îmi place ceva foarte tare, mă cuprinde un soi de euforie, îmi vin o mulțime de idei și vorbesc necontenit. I-am povestit despre Maria, cum este, ce face, cum se îmbracă, cum simte și vede lucrurile, iar ea m-a ajutat să-i aleg cadoul. Apoi am descoperit poveștile Anei scrise pe porțelan și am rămas fără cuvinte. Nu mai văzusem nicăieri asemenea minunății. Povești cu pisici grase și șmechere care mă priveau insistent de pe ceainice. Povești cu balerine delicate la fel ca și porțelanul cănilor pe care dansau. Pentru că, vă spun sincer, chiar dansau. Pe pisici le auzeam cum torc de mama focului și mă simțeam privită insistent, iar atunci când mă întorceam brusc spre ele, se ghemuiau impasibile pe clopoței și ceșcuțe, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. N-am rezistat și am comandat un set de ceai pentru nașii noștri. Apoi, peste o vreme, am mai comandat o pereche de căni de ceai pentru profesoara de balet a Maiei. Și apoi, tot așa. Până când și-au mutat magazinul în Cotroceni 🙂

Au trecut ceva ani de atunci, Ana scrie în continuare povești pe porțelan, iar poveștile ei au ajuns peste tot în lume, în casele unor oameni frumoși care simt și vibrează citindu-le. Dacă aș putea zbura și aș privi de sus atelierul Anei sau micro-celula Wagner, cum îi spune ea atelierului în filmulețul de mai jos, sunt sigură că aș vedea un abur luminos care înconjoară locul și care dă strălucire orașului gri. Și din când în când, un om gri ar intra pe ușă, iar la ieșire, ar fi și el înconjurat de un norișor pufos plin de lumină. Iar el, omul, redevenit frumos și luminos, ar putea dărui o parte din acest norișor luminos împreună cu povestea scrisă de Ana pe porțelan. Iar el la rândul lui, va dărui un alt norișor luminos. Și tot așa.

De aceea cred că avem nevoie de frumusețe și de oameni frumoși. Pentru că dăruind celor din jur din lumina și frumusețea sufletului lor, norișorii aurii vor fi tot mai mulți, lumea va fi din nou colorată, iar oamenii își vor reaminti că fericirea există. Și că stă doar în puterea lor să o simtă în fiecare moment. Enjoy!