Amintiri din copilărie …
Zilele trecute, am povestit cu soțul meu despre vremurile în care eram noi copii și cu ce ne ocupam la școală. La finalul discuției, am ajuns la concluzia că părinții, profesorii, mă rog, adulții din zilele noastre au uitat aproape cu desăvârșire cum este să fii copil. Altfel nu se explică interdicțiile la care sunt supuși copiii, programa școlară lipsită de creativitate și total neatractivă, multitudinea de cursuri extrașcolare la care sunt plimbați copiii, timpul petrecut în natură redus la maxim 🙁
Discuția noastră a pornit de la Centrul de artă pe la care ar trebui să treacă, aproape zilnic, fiecare copil dintr-o clasă step by step, așa cum este clasa în care este Maia. În afară de faptul că asta nu se întâmplă, nu mă întrebați de ce pentru că nu am reușit să aflu de la învățătoare mai nimic, la Centrul de artă se face aproape exclusiv pictură și decupat fulgi de zăpadă din hârtie. Chiar dacă afară dă colțu’ ierbii sau fructele se coc în copaci, tot fulgi decupează. Nu tu colaje, povești ilustrate cu desenele lor, decorat globuri, farfurii de plastic, linguri de lemn, habar n-am. Arta înseamnă mult mai multe lucruri pe care copiii le-ar face cu plăcere, nu doar pictat așa cum spune doamna sau decupat.
Așa că pornind de la veșnica discuție despre felul în care sistemul step by step este aplicat în școala Maiei, ne-am amintit de ora de lucru manual din anii noștri de școală primară, o adevărată bucurie, cel puțin pentru mine. Acolo am învățat să tricotez, să croșetez, să tes covoare, să cos pe etamină. Același lucru făceau și băieții, stați fără grijă. Nu erau ei foarte îndemânatici, dar la mine în clasă, erau câțiva care se descurcau foarte bine la covoare, iar alții la tricotat și cusut. Mai aveam și activități mai masculine să le spunem așa, respectând diviziunea activităților în mintea românului. Adică traforaj și pirogravat. Construiam diverse chestii din materiale refolosibile. Din când în când, nu-mi amintesc la ce interval de timp, aveam ore de gătit. Mă rog, făceam pâine, aveam halate, șorțulețe și bonete albe, prăjiturele, tot felul de produse de panificație. Vara, aduceam fructe și făceam salată, din legume la fel. Învățam cum să așezăm masa, cum să decorăm senvișurile sau cum să facem socată. Și toate astea se întâmplau acu vreo 35 de ani, la o școală de stat, evident, din Macaralei, între Livada de nuci și lanurile înalte de grâu.
Foto: Dana Matei
Da, doamnelor și domnilor, când am intrat în clasa Ia, școala mea se afla într-un câmp de grâu, doar pe latura dreaptă începuseră să se construiască blocuri. Am traversat lanul de grâu până printr-a IIa, dacă-mi amintesc bine, și era o adevărată plăcere să ne fugărim cu ghiozdanele alea pătrate în spate pe care le aruncam cu brațele dintr-o parte în alta a spatelui și în care zornăiau toate cele. Când ieșeam din lan, aproape de intrarea în școală, ne număram urmele de neghină și semnele lăsate de spicele de grâu pe picioare. Era o mare distracție, nu pot să vă spun. Am avut învățător, Dl. Mihăilescu, pe care-l iubeam foarte tare și îi culegeam maci și albăstrele, iar mamei îi duceam în fiecare zi buchețele în care strecuram spice de grâu și neghină 🙂 Pauzele le petreceam afară, în curtea din spatele școlii, printre flori și iarba înaltă. Asta bineînțeles până când mult-iubitul beton a înlocuit natura 🙁 Deși la școală, în clasele primare, eram pedepsiți cu lovituri de riglă la palmă :(, îmi amintesc cu plăcere de anii ăia datorită orelor de lucru manual, cercului de fotografie din școală, orelor de sport și drumului spre casă, sporovăind cu colegii mei, toți cu cheile atârnate de gât. Chestia cu cheia de gât mi se părea foarte tare, pentru că ai mei aveau încredere să mă lase singură de la 12 când terminam orele și până când se întorceau ei de la servici.
Cam nimic din toate astea nu se mai întâmplă acum, mai puțin metodele de pedepsire, mult mai rafinate și periculoase. Maia merge la școală cu mașina, nu iese în pauze nici în curtea școlii pentru că nu are voie, nu din alte motive, curtea școlii este aproape toată numai beton, ora de lucru manual a dispărut cu desăvârșire, învățătoarele sunt blazate, dezinteresate și rele … Dacă o întrebi pe Maia cum este la școală, răspunde invariabil … ” cum să fie? Școala de teroare … 🙁
Previous Post
Next Post
Bunã, Liliana! Mã bucur sã vãd cã nu duc doar eu dorul şcolii de altãdatã. Mi-am spus şi eu pãrerea despre şcoala de astãzi care pare cã şi-a pierdut sensul. Profesoratul şi pedagogia nu par sã aibã puncte comune, elevii se luptã cu nişte ghiozdane supradimensionate duse cel mai adesea de pãrinţi sau de bunici, asta dacã nu sunt trolere. Cine a mai vãzut sã târãşti ghiozdanul dupã tine ca o piatrã de moarã? Copii şi pãrinţii deopotrivã se luptã pentru note ca sã nu strice media, nu are importanţã cã nu rãmân cu mai nimic în cap, important sã aibã la sfârşitul şcolii media suficient de mare sã prindã locul la liceul dorit. Examenele s-au scos din peisaj de parcã ar fi ceva rãu, deşi toatã viaţã vei da numai examene de tot felul.
Vorbeai de dezvoltarea personalitãţii prin frumos, de acele ore la care toţi copii veneau pe vremuri cu plãcere, de orele pe care le fãceam afarã sau despre “cercurile” la care mai toţi elevii participau şi despre expoziţiile permanente din şcoalã cu lucrãrile noastre de la ore. Parcã au trecut o sutã de ani! Şi totuşi parte din profesorii de astãzi sunt foştii elevi ca noi care au fãcut o astfel de şcoalã şi care astãzi par a fi uitat tot.Mã întreb de ce?
http://calatorprintaramea.wordpress.com/2012/11/20/scoala-incotro/
Roxana, mă întreb în fiecare dimineață când pleacă Maia la școală și în fiecare zi când se întoarce. Oare de ce? De ce trebuie să aibă 4 culegeri la matematică în clasa a IIa, de ce la centrul de științe îi pune să scrie o compunere despre un fulg de nea în loc să-l observe în natură, de ce la sport se răcnește mai mult decât să se facă sport, de ce învățătoarea nu reușește să-i atragă cu nimic, de ce doar îi critică și nu-i încurajează, de ce se încăpățânează să-i trateze ca pe niște animăluțe care trebuie strunite și anihilate, de ce dacă-și spun părerile sunt catalogați ca fiind obraznici, de ce le inspiră frică în loc să îi atragă în jocul învățării, de ce dacă se semnează pe lucrarea de la artă în stânga și nu la dreapta cum a zis ea îi ceartă, de ce … de ce … În fiecare zi mă întreb asta. Chiar aseară vorbeam cu soțul meu și ne puneam aceeași întrebare. Învățătoarele/profesorii au uitat ce înseamnă copil și copilărie? Sunt chiar atât de goi pe dinăuntru, sunt total lipsiți de sentimente de orice fel încât nu mai rezonează cu nimic? De ce sunt păstrați în acest job? De ce nu se schimbă nimic în sistemul de educație? În tot sistemul, de la programă, la atitudine, la mentalitate … of, e foarte obositor pentru mine ca părinte să contracarez încercarea de spălare a creierului copilului meu la ceea ce se numește școală 🙁
Eu mã fericiesc în fiecare zi cã nu am copii la şcoalã în aceste timpuri. Mi-ar fi peste puteri sã accept tot ceea ce vãd cã se întâmplã astãzi în învãţãmântul românesc. Eu am iubit şcoala, m-am bucurat de fiecare zi petrecutã fie la ore, fie la diversele cercuri, concursuri între clase sau între şcoli. Fãceam orele de Ecologie în curtea şcolii sã descoperim un ecosistem, la ora de geografie când a trebuit sã ne explice ce este orizontul ne-a dus pe câmpul din apropiere cã de, trebuia sã ne arate cum este cu locul “unde pãmântul se uneşte cu cerul”. Ar fi chiulit cineva de la asemenea ore? La ora de istorie mergeam la Muzeu. În şcoalã exista Gazeta de perete, unde ne “bãteam” sã fim desemnaţi sã scriem. Dar câte amintiri frumoase am şi mai ales pot vorbi la nesfârşit despre profesorii mei, cu respect şi cu multã preţuire. Se mai pune problema: ce lipseşte învãţãmântului românesc? Dascãlii, oamenii cu dragoste pentru copii şi cu dorinţa de a lãsa ceva în urma lor. Onoarea oricãrei profesii, dar cu atât mai importantã când este vorba de educarea copiilor.
Eu mã fericesc în fiecare zi cã nu am copii la şcoalã în aceste timpuri. Mi-ar fi peste puteri sã accept tot ceea ce vãd cã se întâmplã astãzi în învãţãmântul românesc. Eu am iubit şcoala, m-am bucurat de fiecare zi petrecutã fie la ore, fie la diversele cercuri, concursuri între clase sau între şcoli. Fãceam orele de Ecologie în curtea şcolii sã descoperim un ecosistem, la ora de geografie când a trebuit sã ne explice ce este orizontul ne-a dus pe câmpul din apropiere cã de, trebuia sã ne arate cum este cu locul “unde pãmântul se uneşte cu cerul”. Ar fi chiulit cineva de la asemenea ore? La ora de istorie mergeam la Muzeu. În şcoalã exista Gazeta de perete, unde ne “bãteam” sã fim desemnaţi sã scriem. Dar câte amintiri frumoase am şi mai ales pot vorbi la nesfârşit despre profesorii mei, cu respect şi cu multã preţuire. Se mai pune problema: ce lipseşte învãţãmântului românesc? Dascãlii, oamenii cu dragoste pentru copii şi cu dorinţa de a lãsa ceva în urma lor. Onoarea oricãrei profesii, dar cu atât mai importantã când este vorba de educarea copiilor.
Acum 19 ani(!! mi se pare o vesnicie) la orele de lucru manual se faceau inca traforaje si se lucra cu ghergheful. Tin minte si acum ghemul din piept de duminica seara cand stateam pana la ora 11-12 noaptea sa termin ghergheful la lumina veiozei, cu lacrimi in ochi de teama ca nu o sa termin. Mi se luminau ochii cand il vedeam pe frati-miu venind sa ma ajute(relatia noastra multa vreme era de ” ce vrei, lasa-ma in pace” pana dadea vreunul dintre noi de greu:)) specific perioadei..Acum sincer nu stiu daca mai e asa intre frati:)))..
Pictam chiar daca ajungeam acasa plina de tempera pe puloverul de mohair facut de bunica, faceam decoratii din sticlute de sirop de tuse sau borcane cu servetele rupte fasii inmuiate in aracet iar apoi pictate cu acuarela si lasate la uscat, pictam pe pietre, pe sticla; desi veneau bunicii dupa noi, deja din clasa a III-a aveam cheia la gat, mancarea pe aragaz(cu toatea astea cand venea mama acasa raspunsul la intrebarea „ce ati mancat” era mereu „mancare” sau „ce ne-ai lasat”), faceam teme dupa culegerea bufnita sau Carbunaru, iar in fiecare dimineata stateam la careu! Sport ce-i drept nu se prea facea in I-IV nici pe vremea mea, sala era mult prea mica, In schimb ne inscria mama la toate activitatile de la Palatul Copiilor, si ne trimitea in toate excursiile unde care mergeam cu bunica:))
Multe s-au schimbat de cand eram eu mica si sincer imi pare rau ca piticotii de acum vorbesc despre scoala la fel ca fetita ta. e trist. Eu inca mai am dosarul de sfarsit de clasa a IV-a facut pentru fiecare elev de catre d-na invatatoare cu lucrari, proiecte, desene, compuneri ale fiecaruia, de-a lungul celor 4 ani, la care a adaugat cate un citat personalizat pentru fiecare elev in parte. Si imi amintesc cu drag de doamna invatatoare, un foarte bun pedagog si dascal.In fiecare an cand vin in tara am o mare dorinta de a o cauta, din pacate vin vara si scolile sunt deja in vacanta.
PS. imi place mult blog-ul tau! mi-au dat lacrimile la articolul despre Cosbuc, liceu pe care l-am terminat si eu acum 7 ani.
Mulțumesc tare mult, Irina. Mă bucur că îți place ce scriu, mă bucur ca un copil atunci când îmi scrie cineva și-mi spune că-i place blogul. Nu mai pot de bucurie, sincer!
Învățătorul meu era foarte tare, deși mai folosea rigla la palmă :(, toată clasa îl iubea mult. Noi n-am avut nicio mapă cu lucrări, ar fi fost frumos, să-ți păstrezi dosarul și să-l arăți copiilor tăi. Știu că sună ciudat și ușor desuet, dar copiii sunt foarte interesați de lucrurile pe care le-au făcut părinții lor când erau ca ei. În felul ăsta, cred că-și dau seama că și nici părinții nu fac totul perfect, așa cum cred ei, ci au colorat și ei în afara conturului, n-au tras cele mai drepte linii, au scris urât sau au greșit la mate 🙂
Trebuie sa recunosc ca m-ai cucerit cu articolele tale 🙂
Unde locuiesti acum? Sau mai bine zis, la ce scoala step by step merge fetita ta? Mandra mea ar trebui sa inceapa clasa 0 din toamna anului viitor…
O zi frumosa!
Bine ai venit, Cristina!
Mulțumesc mult pentru aprecieri, comentariul tău mi-a umplut inima de bucurie.
Din păcate, am mutat-o pe fetița mea de la școala cu clase step-by-step pentru că numai step nu era abordarea și predarea și tot. Din iarnă este la o școală normală, într-o clasă cu predare tradițională unde este fericită. Sistemul step este foarte frumos, dar din păcate, la școala 5, acolo unde a fost Maia, nu se aplică nici 30%. Îți recomand să mergi și să vezi mai multe învățătoare, nu școli, în clasele primare învățătoarea este cea mai importantă. Degeaba școala este renumită, sistemul step este bun, dacă învățătoarea este blazată, nervoasă și nu urmează pricipiile step.
of, Doamne! cum reusesti tu sa-mi zburlesti parul cu ceva de fiecare data cand intru (de fapt tu sau Maia, ca si ea…. :))
orele de lucru manual erau pasiunea mea in scoala si …. au ramas :)))) din fericire, fetita mea chiar face acel centru de arta, cu doamna cunoscuta, cea pe care v-am furat-o in toamna :)))))) adica nu fac cu doamna, vine un parinte sa-i ajute, am fost si eu de doua ori si am plecat franta dupa 2 ore!
si fac si salata de fructe! paine nu au facut dar ma gandesc sa le propun ceva!
dar asta nu inseamna ca s-au schimbat ‘celelalte lucruri’ despre care am mai vorbit 🙁 de fapt chiar intrasem pe blog cu scopul de a afla despre firma care aduce mancarea la clasa a-II-a 🙂 ca si noi pregatim o revolutie!
ma bucur ca ai rezolvat macar in parte problema cu scoala si acum esti mai multumita
ma duc sa mai citesc prin blog si sa raspund la postul cu 25 de ani de la liceu 🙂
Dana, mersi, ce să zic, și cuvintele tale îmi zburlesc părul. Mă bucur că reușesc să transmit emoție cu textele mele.
îți scriu în privat despre școli și alte alea 🙂