Declaraţie de dragoste

Acest text l-am scris în 2009 pentru rubrica Love Story a site-ului tabu, iniţiată de Cristian Lupşa. Mi-a fost foarte greu să accept propunerea lui şi a Cristinei Bazavan de a-l scrie, dar cred că m-a ajutat foarte mult să scot la suprafaţă tot ce simţeam în acel moment. Textul editat de Cristian Lupşa se află în continuare pe tabu.ro, dar am considerat că aici pot să îl las aşa cum a venit în vârful degetelor mele atunci. Cu greşeli, poate incoerenţe, poate cuvinte nu tocmai bine alese. Este un text al cărui loc, cred, este aici, pe blogul meu personal, unde am spus că voi scrie doar despre lucruri şi întâmplări frumoase, despre oameni şi sentimente frumoase. Nu este un text trist, este un text despre frumuseţe şi iubire.O declaraţie de dragoste pentru mama mea care astăzi ar fi împlinit 66 de ani.

Până la cer şi înapoi

Era prietena mea cea mai bună. Vorbeam la telefon chiar şi de 30 de ori pe zi. Dimineaţa, înainte de cafea, o sunam şi îi uram bună dimineaţa. Asta dacă nu o făcea ea înaintea mea. Înainte de culcare, la fel. Mi-a cunoscut toţii iubiţii, potenţialii iubiţii, admiratorii şi toţi prietenii. La petrecerile din casa mea, era în centrul atenţiei, iar prietenii mei îi povesteau tot. Era frumoasă şi veselă şi avea un râs pe care din păcate nu mi-l mai amintesc. Ştia fiecare amănunt din viaţa mea şi cel mai important, ştia mereu ce să-mi spună. În orice situaţie.

Nu ştia să înoate, dar m-a ajutat să învăţ să înot. Nu ştia să meargă pe bicicletă, dar m-a ţinut de şa cu stoicism. Când mi-am dat seama că cel pe care-l iubeam cu disperare nu mă poate face fericită, am plâns în braţele ei o după-amiază întreagă. Eram ca două boabe într-o păstaie, doar că ea era brunetă, cu ochi căprui ca Audrey Hepburn şi cu pielea măslinie, iar eu blondă, cu pielea albă şi ochii culoarea vântului turbat, cum îmi  spunea mereu.

În anul în care am împlinit 33 de ani am făcut o petrecere la care nu am invitat-o. Aşa am crezut că este potrivit. Cu un an în urmă,însă, ne-am strâns la mine acasă toate fetele. Adică toate prietenele mele de suflet, dar şi ale ei. Am băut vin roşu, apoi şampanie şi ne-am uitat la episodul din Ally McBeal în care îi cântă Sting de ziua ei. Eram 7 fete, mă rog femei, şi plângeam în paharele de şampanie, eu cu gândul la Bono, ea cu gândul la Rod Stewart, cel mai probabil.

Am primit în ziua aceea o carte pe care prietena care mi-a dărut-o, a scris ”… la 33 de ani Isus a murit pe cruce, este un an al schimbărilor…” . Ceva în acest sens. Am râs. Mi s-a părut aiurea.

Cam după o lună, mă întorceam acasă şi înainte să intru în scara blocului, un gând mi-a rupt inima în două. Ce aş fi eu dacă ea nu ar mai fi? Am simţit că mi se taie picioarele şi m-am aşezat pe gard. Mi-am spus că am înnebunit, cum altfel ar putea să apară un astfel de gând? Semne erau, mi-am dat seama mult mai târziu.

Ne mai certam, ca toată lumea. Nu era de acord că nu vreau să mă mărit şi nu vreau să fac un copil. Eram dezamăgită şi obosită de căutarea bărbatului perfect. Îmi spunea mereu că nu văd nici la 2 paşi. O iubeam cu disperare, dar câteodată mi se părea că nu înţelege nimic din mine. Că sunt o străină pentru ea. Nu-i mai spusesem că o iubesc demult, mi se părea că este suficient că o strâng în braţe. Sau că îi cumpăr ce îşi doreşte. Sau că ştiu ce îşi doreşte.

La o lună după ziua mea, am plecat în vacanţă cu prietena mea A., deşi ştiam că îşi doreşte să mergem împreună la Paris. Mi-am spus că mai avem timp, în august este prea cald la Paris. Mergem în toamnă sau de Sărbători. Pe drum, m-a năpădit o tristeţe fără motiv. A sunat un prieten care mi-a spus să nu mai fiu tristă, că nu am niciun motiv şi să încerc să mă simt bine în vacanţă pentru că nu pot să ştiu ce mă aşteaptă la întoarcerea acasă. Am râs din nou. Dar i-am ascultat sfatul şi m-am distrat ca niciodată. Când m-am întors acasă, i-am povestit tot. I-am arătat poze, i-am adus cadouri. S-a bucurat, dar o simţeam schimbată. Poate faptul că nu ne-am văzut 10 zile m-a făcut să observ că devenise tristă şi irascibilă. În fiecare zi mai mult. O deranja fumul de ţigară, mai mult decât altă dată. Într-o doară, i-am spus să meargă la medic. Surprinzător m-a ascultat.

Îmi amintesc că era 13 noiembrie, era soare afară şi am mers să o iau de la spital, şi în mijlocul străzii s-a oprit şi mi-a spus că o să moară. Am mers tremurând la maşină, am deschis portierele, am intrat şi mi-am aprins o ţigară. Maşina era murdară, mi-am prins haina în uşă, s-a murdărit şi s-a rupt. Am stat amândouă în maşină, eu cu privirea aţintită pe şoseaua strălucind de soare şi am început să vorbesc. Fără rost şi fără noimă. Ea plângea, iar eu fumam şi vorbeam.

Din ce mi-a spus medicul am înţeles că orice ar fi făcut ar fi fost inutil. Aflarea diagnosticului a fost ca o cădere în gol, metastază. Mai departe nu am mai auzit, localizare, cauze, nimic. Chiar şi acum mă întreb dacă nu ar fi ştiut, ce s-ar fi întâmplat. Mă întreba ce să facă, ce tratament, să îi spun eu. Nu am putut să fac asta, am lăsat-o pe ea să decidă. Poate am greşit.

Tratamentul l-a făcut în cel mai groaznic spital din lume, iar acolo, pe patul cu pătura verde şi pereţi albaştri sau invers, am văzut-o mică şi neajutorată, cerându-mi ajutorul din privire. Au năvălit peste mine toate cuvintele pe care nu i le mai spusesem demult. Iubirea pentru ea am simţit-o brusc în fiecare celulă a corpului meu. Aş fi făcut orice, mi-aş fi scos un plămân, atunci, pe loc, doar să o văd zâmbind. Era iubita mea, dragostea mea, viaţa mea. Au urmat 3 luni de groază, 3 luni de purificare, 3 luni de iubire disperată, 3 luni în care am reînvăţat să iubesc. Cu cuvinte, gesturi, mângâieri, priviri, tăceri.

Pe 1 martie 2004 era soare şi i-am cumpărat ghiocei. Ştiam că-i plac mult. Am ajuns la spital. Dormea. Am stat toată ziua cu ea. M-am întins în pat, lângă ea, i-am luat mâinile, i le-am sărutat. Am mângâiat-o aşa cum mă învăţase. I-am spus că o să mă străduiesc să fiu fericită. Că nu o să las nimic să mă întristeze. I-am spus că o să mă mărit şi o să fac un copil … Apoi am ieşit din salon şi am plecat acasă. Mi-am dat seama că cea mai sinceră dovadă de dragoste este să  o las pe ea să plece în linişte.

Acasă, m-am aşezat pe canapea, mi-am aprins o ţigară şi am aşteptat. Peste jumătate de oră m-a sunat vărul meu. Se sfârşise. Prietena mea, iubita mea, dragostea mea, mama mea plecase. Dar nu înainte de a ştii cât o iubesc. Până la cer şi înapoi.

*****

Câteodată, ştiu că îmi veghează somnul pentru că mă trezesc brusc şi-mi este foarte frig. Nu poate să vină decât când dorm, aşa că pleacă în grabă şi răscoleşte aerul din jurul ei. Câteodată îi simt parfumul şi asta mă face să nu mă mai simt copilul nimănui. Soţul meu îmi spune lucruri pe care doar mama le spunea şi le spune la fel, pe acelaşi ton, semn că ea încă vorbeşte cu mine. Când fetiţa mea avea 2-3 luni zâmbea în somn şi gângurea uitându-se la perete ca la o persoană. O priveam cum purta conversaţii întregi, pe limba ei, cu umbrele de pe perete. Când a mai crescut, îmi spunea că noaptea vine un îngeraş lângă pătuţul ei. Acum câteva zile, se dădea în leagăn cu ochii închişi şi mi-a spus că a atins-o cineva pe picioruş. Poate părea ciudat, dar toate aceste momente pentru mine sunt mici fericiri, aşa le numesc. Iar toate la un loc îmi confirmă faptul că mama este fericită acolo unde e şi că este mândră că mi-am ţinut toate promisiunile pe care i le-am făcut.